Ce stiati despre salutul Servus ? Despre un cuvânt de salut care cuprinde o lume
,,Încă din copilărie, românii transilvăneni aud între familiari și prieteni
cuvântul „servus”, ca formulă de salut. Mai mult, în aceeași ambianță a
Transilvaniei, oricine poate constata repede că, în forme ușor modificate,
acest termen este utilizat și de maghiari și de sași (șvabi), adică de
germanici, atâția (foarte puțini) câți mai sunt ei pe la noi.
Cuvântul este, fără nicio îndoială, latinesc și se poate traduce în
românește prin „sclav”, cu variantele „șerb” (moștenit în română chiar din
latinescul servus, -i, de declinarea a II-a), „iobag”, „rob” etc. La
origine, cuvântul modern „servus” este o elipsă (rest al unei expresii,
obținut prin suprimarea unor cuvinte care nu sunt indispensabile pentru
obținerea sensului dorit) a expresiei Ego servus tuussum!, ceea ce vrea să
zică „Eu sunt servitorul tău!”, cu sensul „Mă pun la dispoziția ta!”, „Sunt
gata să te slujesc!” etc.
Expresia se folosea în antichitatea romană, în Imperiul Roman (cu siguranță și în provinciile Dacia, Moesia și alte provincii danubiene), ca formulă de curtoazie, în rândul elitei (patricienilor mai ales, dar nu numai) și ea trebuie legată de o alta, anume
Servus humillimus!, tradusă literal „Sunt sclavul cel mai plecat!” sau „Sunt
slujitor preaplecat!” ori „Slugă preaumilă!”. Salutul acesta era folosit
atunci doar între bărbați și el venea numai dinspre inferior spre superior.
S-a crezut, de către unii, că acest salut provine la noi direct din
latinește și că există o continuitate în folosirea sa din timpurile antice
până în epoca modernă și, implicit, până astăzi. Nu este așa, fiindcă, la
români, prin evoluția firească a limbii, „servus” a devenit „șerb”! O
performanță de acest fel au reușit – între toate popoarele romanice – numai
italienii, prin locuitorii din regiunea Veneto, care au salutul binecunoscut
de „ciao!”, moștenit din vechime din latinescul „sclavus” (sinonim cu
„servus”). „Sclavus”, din forma „sclavo”, a ajuns în venețiană „sciavo”,
apoi „sciao” și, în final, „ciao”.
Însă formula de salut „servus”, care – în mod teoretic ar fi putut fi moștenită, în feluri adaptate, în limbile romanice – s-a pierdut la sfârșitul antichității și nu a fost folosită în mod curent în Evul Mediu. Abia perioada Renașterii a redescoperit-o și
reînviat-o, dar nu prin popoarele romanice, ci prin nobilii și învățații
germani și germanofoni.
În lumea germană a secolelor al XVI-lea și al XVII-lea, puternic influențată de ideile umanismului, exista tendința de a reînvia antichitatea și chiar de a o imita (așa s-a întâmplat aproape peste tot la finele Evului Mediu occidental). Primii au fost învățații absolvenți de universități, care se străduiau să vorbească uneori între ei latinește
sau măcar să schimbe câteva vorbe în limba lui Cicero și Caesar, începând cu
salutul.
Nobilii germani – cu precădere cei din statele germane catolice din
sud și mai ales din provinciile austriece – s-au deprins atunci, cu dorința
de a se purta ca romanii, să se salute cu Servus tuus!, adică „Sunt sluga
ta!”. De la ei (de la austrieci și germani), moda aceasta a trecut repede la
nobilii vecini, încât obiceiul a pătruns destul de repede la elitele cehe
(și slovace), slovene, croate, polone, ungare, române (din Transilvania),
rutene (din vestul Ucrainei).
Cu alte cuvinte, forma aceasta politicoasă de salut din rândul claselor superioare, deși provine de la romani și din limba latină, a ajuns la noi prin germani și prin limba germană. Este de notat faptul că, deși se găsește în atâtea limbi, forma latinească originară a cuvântului respectiv s-a păstrat, ca manieră de scriere, numai în germană și
în română – „servus”.
În polonă este „serwus”, în maghiară „szervusz” etc.
Variante maghiare (aberante) sunt și „szevos” sau „szia”, care, ca și
formele derivate românești similare („serbus”, „sevos” sau „serus”), se
cuvin evitate. Tot în ungurește s-a ajuns, relativ recent, și la forma
„szervusztok”, care este un plural și înseamnă „salut tuturor”; cu alte
cuvinte, unui cuvânt latinesc (de formă latină) i s-a adăugat o terminație
maghiară, ceea ce nu este tocmai recomandat, dar limbile vii nu țin seamă de
regulile de gramatică!
Servus Cluj
Ce erori se fac?
În legătură cu formula aceasta de salut se fac, de regulă, alte câteva
erori. Cea mai des întâlnită se referă la convingerea unora că provine din
timpul Imperiului Austro-Ungar, or acest stat bicefal a existat în istorie
vreme de 51 de ani, de la 1867 la 1918. O altă nepotrivire cu adevărul este
credința că salutul respectiv provine de la nobilii maghiari, de unde l-au
copiat târziu românii. Or, cum am văzut, salutul vine din Austria și
Germania de sud (Bavaria), preluat din latină în mediile culte nobiliare,
intelectuale și răspândit apoi în întreaga Europă Centrală și
Central-Orientală, în Cehia și Polonia, dar și în fostele țări ale Sfintei
Coroane a Ungariei (Croația, Slovacia, Transilvania, Banat, Partium, Galiția
etc.).
Nobilii ungari erau destul de eterogeni ca origine, iar unii dintre
ei erau – după cum s-a dovedit cu prisosință în ultimele decenii – de
sorginte românească. Ei, nobilii români, știau latina cultă și foloseau în
scris și literele latine, alături de chirilice. Cu alte cuvinte, între
nobilii transilvani care au preluat obiceiul în secolele XVII-XVIII-XIX
(concomitent cu anumiți etnici maghiari) existau, cu siguranță, și români.
Aceștia, sub influența latinismului profesat de Școala Ardeleană și a
convingerii că erau singurii adevărați urmași ai romanilor din zonă, au dus
tradiția înainte cu și mai multă tenacitate și convingere, astfel încât, în
Epoca Modernă, toți locuitorii Transilvaniei – de la un anumit nivel de
cultură și de avere în sus –se salutau cu „Servus!”.
Felul de a te saluta cu „servus” este, prin urmare, profund transilvan și
clujean, ținând seamă de faptul că „Orașul Comoară” a fost în Epoca Modernă
capitala Transilvaniei și un loc de concentrare a valorilor intelectuale ale
țării. Clujul secolului al XX-lea – devenit, prin voința majorității,
alături de întreaga Transilvanie, de Banat, Crișana și Maramureș, parte
integrantă a României – duce mai departe tradițiile de bine ale provinciei,
deschiderea sa spre lume, spre toleranță, dialog și înțelegere. Prin
„servus”, clujenii îi îndeamnă pe oaspeții lor de pretutindeni să nu se
simtă stingheri, să se considere acasă, fiindcă li se va pune la dispoziție
tot ceea ce au gazdele mai bun, după cum cer legile nescrise ale ospeției.
De aceea, „servus” face parte nu numai din istoria noastră comună europeană,
ci și din civilizația pe care am construit-o și pe care o ducem mai departe
împreună aici. Prin „servus”, ne deschidem sufletul și ne prezentăm lumii cu
o anumită curtoazie, cu disponibilitate și demnitate, așa cum se cade să
facem.
Acad. Prof. univ. dr. Ioan-Aurel Pop
Rector al Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca
Multumiri prietenului FRIEDRICH-WOLFGANG EHRMANN pentru infomatie