Dragobete – saruta fete! Sărbătoare cu specific tradiţional la Eliade Reşiţa
De sărbătoarea populară a iubirii, Dragobetele, celebrată în fiecare an la 24 februarie, elevii nostri au desf[;urat mai multe acţiuni. In Amfiteatrul Colegiului Național „ Mircea Eliade” din Reșița , elevii din clasa a IX-a C şi a IX-a A, coordonaţi de profesorul de Limba şi literatura română, Luminiţa Nicolăescu, au desfăşurat activitatea „Astăzi sărbătorim dragobetele în stil Eliade!” La Biblioteca Judeţeană Paul Iorgovici şi în centrul municipiului, a avut loc alta acţiune, organizată de profesor Adela Schindler şi elevii clasei a IX-a B.
Ei le-au propus celor prezenţi, o scurtă incursiune în tradiţiile româneşti ancestrale şi anume o sărbătoare românească străveche, consemnată de spiritualitatea populară sub numele de Dragobete, asociată, în panteonul autohton, cu semnificaţia unui zeu al tinereţii, patron al dragostei şi al bunei dispozitii şi le-au dăruit trecătorilor simboluri ale sărbătorii româneşti a iubirii.
Acţiunea din amfiteatru a fost structurată pe trei mari secţiuni: elevii au prezentat câteva dintre semnificaţiile acestei sărbători româneşti, legende despre dragobete, tradiţii manifestate în diferite zone ale ţării, Dragobete versus Valentine ‘s day; tema iubirii – tema zburătorului în literatura română, poezii de Eminescu puse pe muzică şi creaţii literare ale elevilor de clasa a IX-a; prăjituri făcute de elevi şi schimb de cadouri, cu însemnele iubirii, inimioare şi şnururi alb cu roşu.
Despre sărbătoarea de astăzi am reţinut următoarele:
Dragobetele se mai numeşte, în funcţie de regiune, ‘Cap de primăvară’, ‘Sântion de primăvară’, ‘Ioan Dragobete’, ‘Drăgostiţele’, ‘Năvalnicul’, ‘Logodna sau însoţitul paserilor’. Sărbătoarea este specifică zonei de sud a ţării (Oltenia, Muntenia şi parţial Dobrogea) şi are o tradiţie milenară marcând renaşterea naturii, a dragostei, a apropierii.
În trecut, comunitatea era foarte interesată de ce se întâmplă în această zi. Data de 24 februarie nu era întâmplător aleasă, marcând începutul anului agricol. Este momentul în care întreaga natură renaşte, păsările îşi caută cuiburi şi, după unele credinţe populare, ursul iese din bârlog. Odată cu natura, reînvia şi iubirea, iar Dragobetele marca ziua în care întreaga suflare sărbătorea înnoirea firii şi se pregătea pentru venirea primăverii.
Divinitate mitologică asemănătoare lui Eros (zeul iubirii, în mitologia greacă) şi Cupidon (sau Amor, zeul roman al dragostei), Dragobete, cunoscut şi sub numele de Dragomir, este considerat, în credinţa populară românească, fiul Babei Dochia. Veşnic neastâmpărat, Dragobetele se diferenţiază de blajinitatea Sfântului Valentin din tradiţia catolică şi este închipuit ca fiind un flăcău voinic, chipeş şi iubăreţ, care sălăşluieşte mai mult prin păduri.
Dragobetele a fost preluat de la daci, unde era perceput ca un zeu peţitor şi ca un naş ce oficia în cer nunta tuturor animalelor, şi a ajuns să fie considera „zânul dragostei”, zeitate ce îi ocroteşte şi le poartă noroc îndrăgostiţilor.
„Zânul dragostei” a devenit protectorul iubirii celor care se întâlnesc în ziua de Dragobete, iubire care ţine tot anul, precum cea a păsărilor ce „se logodesc” în această zi. Dragobete este şi un zeu al bunei dispoziţii, de ziua lui organizându-se petreceri, prilejuind, astfel, înfiriparea unor noi iubiri, logodne şi chiar căsnicii. Odinioară, de Dragobete, satele româneşti răsunau de veselia tinerilor şi peste tot se putea auzi zicala: „Dragobetele sărută fetele!”.
În unele zone, exista obiceiul ca fetele mari să strângă apă din omătul netopit sau de pe florile de fragi. Această apă, despre care se spunea că e „născută din surâsul zânelor” (apa zânelor), era păstrată cu grijă, existând credinţa că avea proprietăţi magice: făcea fetele mai frumoase şi mai drăgăstoase.
În Mehedinţi, exista obiceiul numit „zburătorit”, potrivit căruia, la prânz, fetele se întorceau în fugă spre sat. Fiecare flăcău urmărea fata care îi era dragă. Dacă băiatul era iute de picior şi o ajungea, iar fata îl plăcea, goana se sfârşea cu un sărut în văzul tuturor. Acest sărut simboliza logodna celor doi tineri, pentru cel puţin un an de zile.
Potrivit tradiţiei populare, Dragobetele îi va ajuta pe cei gospodari să aibă un an mai îmbelşugat decât ceilalţi, sărbătoarea fiind socotită de bun augur. În trecut, oamenii respectau această sărbătoare la fel ca şi pe cele religioase – nu munceau, doar îşi făceau curăţenie prin case.
Acţiunea de astăzi nu e singulară în şcoala noastră şi este o dovadă că, aproape întotdeauna, tradiţiile pot coexista cu modernitatea, fără ca semnificaţiile să-i fie ştirbite, ci, dimpotrivă, acestea pot fi reinventate, reinterpretate, într-o manieră modernă constructivă.
Scopul acestor acţiuni este de a insufla tinerei generaţii păstrarea şi respectarea valorilor noastre tradiţionale, aşa cum predecesorii noştri le-au păstrat de-a lungul veacurilor, printr-o taină greu de pătruns, lăsându-ne astfel, în patrimoniul românesc, o armă secretă a identităţii noastre spirituale ancestrale.
Prof. Ghiorghiţa Fercea