Fii observator! Nostalgie de toamnă târzie – la braț cu toamna prin Reșița

Toamna asta târzie şi încă neîmbătrânită, m-a pus din nou la drum, după o altă săptămână grea şi imprevizibilă, însă obligatoriu de trecut fără cârteală, în contorizarea perpetuă a timpului dintre chenzinele ce veşnic sunt parcă prea mici pentru a acoperi nevoile simple, dar obligatorii.
Pot crede că a visa la locuri şi lumi citite sau văzute în fotografii, e o pierdere evidentă de timp, şi că dragostea de libertate oferită de natură poate fi găsită chiar lângă tine, condiţia fiind doar modestia cu care unii ne-am născut .
Mi-am luat rucsacul şi bocancii ce din păcate au devenit aproape nepurtabili şi nu prea curând înlocuibili din motive de buget ce trebuie împărţit strict pe cheltuieli prioritare, iar gândul nu m-a dus la locuri de vis supramediatizate, ci la nişte locuri din jurul casei, locuri ce într-o vreme a copilăriei sărace în material şi bogate în spiritual, le-am bătut în teneşii chinezeşti şi pantalonii albaştrii de doc, ce ţineau două veri şi-o vară.
Singur din motive de lipsă companioni, însoţit muzical de Tarja Turunen pe care n-am mai ascultat-o în tihnă de ceva vreme, am pornit pe dealurile foste şi cunoscute ca fiind “de la gunoaie”, încercând să redescopăr coama dealului de deasupra oraşului şi vechiul drum al craşovenilor ce făceau zilnic drumul Lupac -Reşiţa, pe acele scurtături ce le-am putea numi ca făcând parte dintr-un drum al fructelor.
Linişte şi un frig blând, culori ce mă bucură la gândul fotografiilor mele de umil reporter, neremunerat, al naturii.
N-am urcat de mulţi ani, sau poate niciodată, scările ce legau două lumi, lumea noastră a civililor şi lumea rachetiştilor, ce pe vremuri reprezentau un mister militar greu de pătruns pentru noi.
Sunt chiar matinal, dar prin jurul C.C.I e viermăneală mare, se încing grătare, nu-mi pun întrebări legate de activitate, pentru că-mi place să cred că n-am nevoie de probleme, nu sunt eu nici un politician în opoziţie şi nici măcar vreun formator sau deşteptător de naţiune, ci pur şi simplu drumeţul bucuros că pot să fiu singur cu gândurile mele necenzurate.
Scări lungi şi ascunse sub un covor arămiu şi perfid, ce te poate oricând face să ajungi cu nasul în pământ, nu ştiu de ce dar senzaţia e că urci un fel de Golgotă, dacă evident şi rucsacul poate fi considerat o cruce.
Mizerie tehnologică, PET-ul nostru cel de toate zilele e la orice pas, e o dovadă că existăm, că ne-am integrat european şi nu mai bem din sticlă de sticlă, ci din plasticul neecologic.
E ceaţă peste oraş şi pustiu, doar două vaci curioase de roşul vestei mele apar prietenoase la o şuetă ce se lasă chiar şi cu o mângâiere pe un bot rece, umed şi catifelat.
Mi-e greu să mă orientez, drumurile rămase mie în imagine au dispărut, totul e o spărtură mizeră, molozul depozitat hoţeşte rânjeşte de peste tot.
Găsesc totuşi drumul cel vechi, şi întâlnesc un tânăr ce împingea o roabă cu moloz, spre undeva….. Între timpul pierdut de mine cu încă o fotografie, tânărul se tot duce, îl întâlnesc din nou, lângă o groapă ad hoc de gunoaie, aşteptând cu roaba plină parcă o maşină de gunoi întârziată.
Îmi dau seama că n-a deşertat mizeria de frica omului singuratic, nebărbierit de vreo trei zile, echipat ca de război şi cu un aparat foto la gât.
Îl privesc , şi nu-l mai salut, că n-am motive să par bine crescut, dar pentru prima dată după zeci de kilometrii şi sute de fotografii simt nevoia să spun că am întâlnit multe locuri prin păduri cu gropi de gunoi imense, că am tăcut şi n-am făcut fotografii , pentru că nu mi-am dorit ca mai apoi să postez şi să fac cunoscută mizeria celor ce cu onoare îi consider ca fiindu-mi prieteni în diverse locuri ale Europei.
Ieri am simţit însă că trebuie să arăt puţin din ceea ce facem, motivul fiind că în puţinul meu timp acordat politicienilor foşti, actuali sau în devenire, am descoperit că există şi aşa numiţii ecologişti.
Poate nu înţeleg eu noţiunea, şi a fi ecologist n-are legătură cu curăţenia naturii, dar l-am văzut de câteva ori pe un tinerel cu o coafură rastafariană cu dreadlock-uri artificiale, ce mă întreb cum va apăra natura din Palatul Parlamentului, la care cu ardoare tânjeşte?
Mizeria e înfiorătoare şi multă, locul nu-i undeva la capătul lumii, dar înclin să cred că drumurile astea banale nu sunt bătute decât de răzleţiţi melancolici ca mine, responsabilii plătiţi se ocupă de altele mai mari şi importante.
Nu-mi pot pierde timpul prea mult cu gunoaiele, pentru că mi-aş strica ziua ce mi-o doresc a bucuriei ochiului şi sufletului, aşa că pornesc mai departe aşteptând să descopăr locuri ce să se identifice cu amintirea, dar nimic nu mai e la fel, chiar drumul devine desfundat şi duşmănos, dar sunt un căpos înnăscut şi nu renunţ la a merge înainte. Reuşesc să ajung pe un platou lângă un alt drum prăfuit, undeva nişte viitoare vile se iţesc în zare.
Din departe, pentru că stau cu urechile ciulite, chiar dacă am căştile înfipte în urechi, de teama câinilor perfizi şi neauziţi, se aude muzica dată la maxim a unui cetăţean ce probabil vrea să îmbine frumuseţea unei dimineţi de noiembrie cu melosul popular.
Sunt dezorientat, dar zâna drumeţului îmi întinde o mână, pentru că întâlnesc un om firav ce impinge o roabă plină cu bidoane pline cu o apă tulbure.
Întreb cum pot trece dealul, omul e de treabă şi-mi spune să-l urmez. Aflu că e pensionar, că a lucrat electrician, că are o fiică ce a terminat Artele plastice şi că iarna e minunat de făcut fotografii pe acolo, că apa e pentru porci, că există undeva o fântână, dar că apa e uleioasă, aşa că…..
Ajungem la o poartă şi un sălaş părăginit, proprietatea omului, îmi explică cum să o iau prin livadă până la “fântâna” de care-mi povesteste, apoi la dreapta până dau de-un drum……
Mă descurc, că-s mare, şi găsesc drumul, de unde evident pot privi cu (ne)plăcere alte gunoaie aruncate hoţeşte la margine de codru, în zare se vede fosta, pare că şi actuala haldă de gunoi a oraşului, ce arde mocnit ca Etna, deşi …..Fumu-i gros şi vântu-l duce spre Lupac să-i afume, să nu se strice, pe craşoveni, deci gândesc după sistem, dacă nu mă afectează, nu-i problema mea….
Beau o gură de suc ieftin şi fumez o ţigare, şi îmi amintesc că undeva, am auzit discuţii, e o mănăstire.
Privesc ceasul, e timp suficient, aşa că încerc să presupun cam pe unde ar putea fi acea mănăstire. Merg înainte şi în zare descopăr alte vile, spre care mă îndrept.
Ciudat să descoperi, undeva la mama necuratului că există, nu cele două, trei vile ci chiar un nume de stradă pompos: Mozard!!
Un cimitir auto troneză într-un loc ce mă face să mă întreb cum a fost adusă acolo puzderia de fier vechi şi cauciucuri uzate, un panou mă avertizează că e o proprietate privată şi că există un câine rău.
Îmi văd de drum, nu am treabă cu nimeni, pentru că nu e nimeni, undeva pe proprietatea ce seamănă coborâtă din “Mad Max” se vede un foc unde desluşesc o mogâldeaţă soioasă şi bărboasă, ce trebăluieşte. Lângă una dintre vile un cetăţean cu o bonetă de cătană umblă prin grădină, dau bineţe şi pun întrebarea despre drum.
Am greşit, trebuie să mă întorc şi s-o ţin pe lângă pădure. Mă întorc liniştit, dar când ajung în dreptul cimitirului de fiare vechi pe patru roţi, de undeva apare o haită de şase câini mari, ce ies fără probleme în drum, pentru că proprietatea e delimitată nu cu un gard solid, ci cu nişte biete sârme.
Problema-i groasă şi atacul direct, eu sunt sigur , n-am spray şi nici altceva decât beţele de trekking, ce sunt orice în afara unei arme împotriva câinilor.
Am cam pus-o, ăştia-s hotărâţi să mă facă franjuri, maimuţa păroasă numită om nu are nicio atitudine spre ai calma, adrenalina-i maximă şi spaima la fel, încerc să nu le permit să mă înconjoare, unul din ei, mare şi negru încearcă să-mi ajungă-n spate şi atunci partida-I pierdută, mă rotesc şi reuşesc să-i dau un băţ peste bot, dar cad şi căzătura-l sperie şi-l alătură celorlalţi.
Mă ridic cum poate n-am mai făcut-o, frica-I doamnă, n-am nimic de pierdut şi lovesc în stânga şi-n dreapta.
Destul de greu la şase animale întărâtate, şi ele speriate de bietele şi firavele mele beţe, ce par magice. Scap ca prin minune şi mă gândesc că dacă aş avea o armă, n-aş împuşca câinii ci sigur pe idiotul ce privea de undeva liniştit lupta asta inegală.
Sunt leoarcă, am puls 4000, mă opresc lângă pădure cu speranţa că răul a trecut, apoi aşa cum este normal , nu dau înapoi ideii de a ajunge la mănăstire.
Încet pe lângă pădure şi cu ochii în patru ajung; locul e minunat şi pustiu, doar doi oameni trebăluiesc prin grădina mănăstirii şi de undeva se vede o siluetă cernită de măicuţă.
Surprinzător locul, liniştea şi opulenţa unei mănăstiri în devenire, surprinzător pentru unul ce chiar credea că îşi cunoaşte împrejurimile şi că a fi călugăr înseamnă mai mult decât aparenta izolare de lumescul ăsta mizer. Totul e doar termopan, antenele parabolice, două, îmi dovedesc că măcar virtual comunicarea lumească există, poate şi internetul să-şi fi băgat coada prin chilii, mai ştii?
Întreb un pălmaş din cei doi, dacă pot să fac fotografii, iar răspunsu-i pozitiv.
Mă simt bine, dar parcă intrus în acea linişte de deasupra oraşului. E frumos totul, se vede oraşul nou, dar cardul aparatului se blochează, şi mă năpădeşte frica că am pierdut imaginile unei zile de pribegeală, frumoasă tocmai pentru că a avut şi un pic de aventură, atunci când mă aşteptam cel mai puţin.
Am ajuns acasă traversând oraşul şi fiind privit de trecători ca un vagabond, un pic noroit şi fără ţel, cu bucuria unei alte zile trecute frumos.
Am o fotografie, ce s-a salvat, care m-a pus pe gânduri. Chiar lângă schit, am găsit doi trandafiri, unul dintre ei având un boboc ce vrea să înflorească, acum când e noiembrie târziu.
Nu sunt un mistic, dar concluzia vă las s-o trageţi voi…..

Gelu Ardeleanu

Comentarii

comentarii