VIDEO Istoria Uitată A Banatului De Munte, Paragină Şi Uitare Peste Conacul De La Valeapai
Familii nobiliare ale căror nume nu mai spune, astăzi aproape nimănui nimic, dar totuși nume care au în spate o istorie de peste 200 de ani. Cu gândul la istorie și la ce a fost odată, te duc în prezent, ruine uitate pe câte o uliţă de sat. Sunt ruinele reşedinţelor acestor familii, localizate, cu precădere, în zona de interferenţă a Banatului de munte cu cel de câmpie. Zidurile ascund istorie, spun istorie pentru cei ce știu să asculte actualele ruine- foste palate de o valoare istorică şi arhitecturală incontestabilă – acum abandonate şi aflate în stare avansată de degradare și distrugere. În continuare vă prezentăm un material video realziat de Sebastian Danciu, un tânăr din sat care este un adevărat promotor al zonei, nu doar al satului. Sebastian este atent la tot ce se întâmplă în zona lui, pune mâna și filmează și probabil că peste ani, se va vorbi de el ca de un adevărat fiu al satului care a făcut orice pentru a promova și scoate satul Valeapai în lume. Pentru a repune satul Valeapai pe hartă, așa cum era odată. Sau măcar în amintirea vremurilor de odinioară.
https://youtu.be/x1YwEKLszLQ
Satul Valeapai este menționat prima dată în documentele otomane în anul 1597, aparţinând Banatului de Severin, parte a Paşalâcului de Timişoara. După intrarea Banatului sub stăpânire habsburgică, în 1716, localitatea intră în administrația districtului Ciacova, fiind menționată în conscripţia din 1717 și apărând în hărţile din 1723 şi 1776. Mai târziu, în 1777, când Banatul intră în gestiune maghiară, localitatea Valeapai va aparține comitatului Caraş. Astăzi așezarea aparține de comuna Ramna, județul Caraș-Severin.
La începutul secolului al XIX-lea, terenurile din Valeapai sunt dăruite fraților Marcel şi Emil Atanasievici, membrii ai unei familii nobiliare sârbești, ca urmare a unor servicii aduse de aceștia Coroanei Imperiale. În 1840, frații Atanasievici vor începe construcția unui ansamblu, ce urma să conțină palatul, clădiri anexe, o ghețărie și o moară, la ridicarea căruia se vor folosi atât meșteri sârbi, cât și coloniști italieni.
În a doua jumătate a secolului XIX moșia din Valeapai este moștenita de o nepoată a fraților Atanasievici, fiica Ioanei Atanasievici și a contelui Baiky de Vărădia. Soțul acesteia, baronul Tallian Béla, arendează moşia nobilului Ambrozy Béla, care va ipoteca terenul. Astfel, după Primul Război Mondial, proprietatea va fi cumpărata de familia Riesz. În perioada interbelică, ansamblul din Valeapai aparține lui Petru Riesz, care este desproprietărit în perioada de naționalizare de după terminarea celui de-al Doilea Război Mondial. În perioada comunistă conacul a fost utilizat inițial ca şi Casă de Naşteri, apoi ca sediu CAP și loc de cazare a muncitorilor sezonieri. După 1989, palatul a fost abandonat.
Ansamblul palatului este situat în apropierea bisericii ortodoxe a satului și constă într-un singur corp, de dimensiuni impresionante, ce domină zona. Clădirea, construită din cărămidă, era acoperită cu o șarpanată cu structură din lemn, astăzi prăbușită. Având la bază un plan simetric, palatul este compus dintr-un demisol boltit, destinat funcțiunilor anexe și deservit de accese secundare pe laturile scurte, și un etaj reprezentativ, destinat locuirii. Pentru a asigura legăturile pe verticală existau două scări, una care lega cele două nivele şi una între etaj şi pod. Acum, totul este o ruină și cine intră în interior, fără a exagera, putem spune că este în pericol de moarte.
Atât a mai rams din impresionantă reşedinţa nobiliară construită la mijlocul secolului al 19-lea, de fraţii Atanasievici: doar zidurile năpădite de bălării. Mai sunt şi amintirile sătenilor din Valeapai despre cucoana Riesz (Riz)-ultima stăpâna a moşiei, urmaşii acesteia şi castelul cu salon cu oglinzi venețiene şi marmură pe pereți. Acesta a fost transformat, după 1948, pe rând, în casa de naşteri, policlinică sătească, internat pentru elevi, grădiniţă şi chiar depozit al CAP-ului.
Anul 1989 a prins conacul în picioare, în perfectă stare de locuire. Este de la sine înțeles că erau necesare unele reparații, dar în conac se putea locui și putea fi folosit la orice.
După 1989, peste conac s-a aşternut uitarea. A trecut de la un propriatar la altul și cert este că proprietarul actual, se pare că cineva din Timișoara, nu a fost văzut niciodată. Dacă proprietarul nu a avut grija conacului, în schimb, de construcție au avut grijă hoții și ,,oamenii strângători”. Se făceau vizite la conac aproape în toate nopțil, iar cei care i-au mai trecut pragul, au făcut-o doar pentru a lua de acolo ce mai era de luat: poarta monumentală, ușile sculptate, marmura de pe pereți, ţiglele de pe acoperiş, ferestrele, ușile sau podelele pentru lemn de foc. Sătenii știu cine și ce a cam luat de pe acolo, dar oamenii nu vor necazuri așa că, s-au făcut că nu văd. Și este normal din moment ce pe proprietar nu îl interesa nimic. Așa că acum totul este o ruină iar după câte o ploaie mai puternică, dinlăuntru se aud mai aud pocnete și trosnituri, semn că s-a mai surpat ceva sau s-a mai prăbușit un perete sau o bucată din plafonul de la pivniță. Din nefericire, acesta nu este singurul conac abandonat și în paragină din Banat.
Numărul exact al reşedinţelor nobiliare din perioada habsburgică de pe teritoriuul Banatului Montan nu este cunoscut însă, specialiştii ştiu cu certitudine că tradiţia acestui tip de aşezări este mult mai veche, încă din Evul Mediu.
În Caraş-Severin sunt şi cazuri fericite, de foste reşedinţe care au fost restaurate, cum este cazul clădirii în care se afla sediul primăriei din Fârliug, sau sunt în curs de reabilitare, cum este cazul conacului Capra din Jupa care a fost ridicat din ruină.
Conacul Capra din localitatea Jupa aparținătoare de municipiul Caransebeş, a fost construit în anul 1795 şi era cândva o clădire impunătoare. La fel ca și în cazul conacdului de la Valeapai, după 1989, și acesta a ajuns o ruină. Conacul Capra a fost naţionalizat în perioada comunistă şi aici a funcţionat pentru o vreme sediul unui C.A.P. Abia în luna mai 1994, aceasta construcţie a intrat în administrarea Muzeului Judeţean de Etnografie şi al Regimentului de Graniţă, instituţie care, în ciuda repetatelor demersuri întreprinse, nu a beneficiat de susţinere financiară pentru lucrările de expertizare, conservare, restaurare şi amenajare a obiectivului. În noiembrie 2002, clădirea, parcul dendrologic şi terenul aferent, au trecut în administrarea Primăriei Caransebeş. Ajunsă într-o stare avansată de degradare, singură soluţie de a mai salva ceva a fost vânzarea acestei proprietăţi către un om cu suflet şi pasiune pentru istorie. A fost nevoie doar de un impuls şi o investiţie consistenta pentru a ridica din ruina acest conac cu valoare istorică.
Bibliografie: monumenteuitate.org şi austrotherm.ro