Din cilclul ,,Politica este cea mai mare curvă”- Bătălia pentru Germania
Bătălia pentru Germania
La 17 iulie, la mai puţin de o oră după ce Malaysia Air MH 17 „a explodat în aer” şi s-a prăbuşit în Republica Doneţk, separatistă, senatorul american John McCain a configurat dimensiunile apocaliptice ale unei posibile confruntări deschise SUA-Rusia, ceva în preajmă, sau chiar mai rea, decît „criza rachetelor cubaneze” din 1962, cu o declaraţie la televiziunea naţională MSNBC: „Vom plăti cu iadul, dacă atacul a fost acţiunea unor ruşi sau separatişti filo-ruşi, care au crezut că este un avion ucrainian”.
Apoi, la 22 iulie, tot la o televiziune naţională, Traian Băsescu a cerut sancţiuni „aspre” contra Rusiei şi a afirmat: „În opinia noastră, Rusia este partenerul teroriştilor din estul Ucrainei”. Iată, însă, că, la 23 iulie, „înalte oficialităţi ale Serviciilor de Informaţii ale Statelor Unite” au declarat că deţin date precise, că separatiştii din Ucraina au doborît avionul de pasageri MH 17 „din greşeală” şi că „nu există nici un fel de dovezi ale implicării guvernului Rusiei în această chestiune” – şi astfel Washingtonul „a scos” Moscova basma boţită, dar curată, din acea poveste tragică.
„Iadul” lui McCain, „Rusia – partenera teroriştilor” a lui Băsescu, criza cubaneză 2 şi cei doi agenţi neoconservatori expiraţi, destabilizatori ai echilibrului internaţional oricum fragil, McCain din preajma clinicii cu senili, şi Băsescu din preajma penitenciarului Rahova, toate s-au evaporat, s-a revenit la fondul problemei, acelaşi de aproape nouă luni, de la Vilnius încoace: Ucraina. Întoarse, deci, la o afacere veche de 70 de ani (din 1945), cu o experienţă de peste 50 de ani în d’ale războiului rece (1947-1990 şi 2004-2014) – anume slăbirea Rusiei pe toate frontierele – SUA revin şi insistă asupra unor sancţiuni şi mai drastice asupra Kremlinului.
Se lovesc, însă, în acest punct, de două obstacole neanticipate, dar formidabile, astfel: 1) de propria lor invenţie, globalizarea – este dificil într-o lume aparţinînd tot mai mult transnaţionalelor şi tot mai puţin politicienilor, să determini pe cineva să renunţe la afaceri şi la profit, şi 2) America a început să culeagă „dividendul” negativ a 20 de ani de monopolarism: anti-americanismul ca expresie a unei lumi ostile ideii de hegemoni, în reconfigurare şi a emergenţei unor noi jucători – superputeri în devenire. Se face, în aceste zile, îndeosebi la Washington şi Londra, un tam-tam asurzitor, cum anume ar trebui să arate pedepsele şi ce efecte nemaivăzute vor avea ele asupra ruşilor, dar cacofonia corului occidental este evidentă şi reflectă neputinţa administraţiei americane de a sancţiona cu adevărat Rusia, în cazul Ucrainei. Această cacofonie politică este produsă de poziţiile potrivnice ale aliaţilor Americii din Europa, apropiaţi şi conectaţi geografic, economic, strategic, şi nu numai, la jumătatea răsăriteană a continentului lor.
Spunea Obama, zilele trecute, că doborîrea în Ucraina a cursei de pasageri malaysiene este, pentru europeni, goarna care sună „trezirea” de dimineaţă, în faţa Rusiei lui Putin. Hollande al Franţei „s-a trezit” şi a spus că nu renunţă la contractul de 1,2 miliarde de euro pentru cele două nave de război Mistral cumpărate de Rusia şi că 400 de militari ruşi au şi ajuns în portul Saint-Nazare, pentru a o duce pe prima acasă. Şi tot un francez, Jean-François Cirelli, preşedintele lui Eurogas „s-a trezit” şi el, şi a zis că este „convins că Rusia rămîne unul din furnizorii-cheie de gaze către Europa, iar asta este în interesul nostru şi al Rusiei”. Premierul David Cameron al UK-ului s-a adresat Moscovei „de sus”, a cerut să i se taie acesteia accesul la toate – pieţe, capitaluri, know-how şi expertiză tehnologică – şi a avertizat-o că o să ia na-na la summitul NATO din septembrie, din Wales, dar propria medie i-a reamintit că Marea Britanie a devenit un „paradis” pentru oligarhii ruşi şi ucrainieni plecaţi de acasă cu căţel, purcel şi toate conturile, şi deveniţi, sub administraţia sa, „insulari”.
La rîndul lor, balticii sînt extrem de gălăgioşi cînd este vorba de sancţiuni economice împotriva Moscovei, dar Letonia continuă să „pedepsească” Kremlinul cu 75% din exporturile sale de băuturi şi tutun, Lituania cu 25% din exporturile de alimente şi de carne de vită, porc şi pasăre, Rusia rămîne a treia piaţă externă pentru exporturile Estoniei, după Finlanda şi Suedia, iar fostul PM estonian, Tiit Vähi, a cerut, la 15 mai, să se pună capăt şi războiului economic contra Rusiei, şi „acuzaţiilor că Rusia este vinovată” de situaţia din Ucraina. Italia îi „sancţionează” şi ea pe ruşi şi pe rusoaice cu modă şi pantofi italieni, mijloace de transport şi produse chimice de 10 miliarde de euro în 2013 (al doilea exportator din UE către Rusia, după Germania), la fel Ciprul, care a primit anul trecut investiţii ruseşti de 11 miliarde, din totalul de 94 de miliarde scoase de Rusia peste hotare.
În continuare, peste 30% din consumul de gaze naturale al Europei occidentale este asigurat de Rusia, cifra nu a scăzut deloc din toamna trecută încoace, dependenţa Vestului de ruşi se menţine aceeaşi, în ce priveşte importurile de petrol şi minerale. Olanda a pierdut 193 de conaţionali în dezastrul lui MH 17, mai mulţi decît oricare altă ţară, după ce Rusia şi Brazilia au fost considerate în 2013 „cele mai atractive pieţe” din lume pentru afacerile olandeze, iar Rusia a devenit a treia importatoare din afara UE de produse din Olanda, după SUA şi China. În ceea ce priveşte investiţiile olandeze actuale în Rusia, Royal Dutch Shell este prezentă la exploatările de petrol şi gaze din Siberia, beneficiază de un regim preferenţial de impozitări, de tipul off-shore, a pierdut 4 salariaţi pe cursa malaysiană căzută la Doneţk, iar guvernul olandez menţine un profil scăzut, evident din pricina intereselor economice majore din Rusia, via Shell.
În sfîrşit, vocile Poloniei, Suediei şi Marii Britanii sînt cele mai sonore în corul europenilor care cer sancţiuni – îndeosebi cea a ministrului de Externe al Poloniei, Radek Sikorski -, dar statisticile arată că exporturile lor către Rusia, luate împreună, sînt mai mici decît ale Germaniei. Şi aici, în acest punct, Germania, apar cele mai multe probleme în privinţa sancţiunilor împotriva Rusiei, pe tema Ucrainei. Mai multe decît la tot restul Europei, luat împreună. Se ajunge la esenţa lucrurilor. Cu 6.200 de firme active în Rusia, cu investiţii acolo de 20 miliarde de euro şi cu 300.000 de locuri de muncă acasă, care depind de comerţul cu ruşii, Germania ar fi cea mai tare lovită de aceste sancţiuni. La 22 iulie, cei 28 de şefi de stat ai UE, pentru prima oară, au decis să sancţioneze nu numai persoane, dar şi companii ruseşti, iar de la sfîrşitul acestei luni băncile de dezvoltare europene, la fel ca băncile americane aliniate la boicot, vor sista împrumuturile către firmele ruseşti şi, astfel, criza din Ucraina începe să fie resimţită şi de nemţi. Deja, la Berlin s-a estimat că ea pune în pericol 25.000 de locuri de muncă, iar Deutsche Bank crede că ritmul de creştere economică pentru 2014 ar putea fi compromis, în scădere cu 0,5%.
Cifrele de afaceri ale germanilor în Rusia încep să scadă, includerea lui Rosneft şi a altor parteneri ruşi pe listele cu firme „non grata” îi afectează pe toţi, pe Siemens, pe E.on, pe Volkswagen, iar Opelul şi-a închis, de cîteva săptămâni, linia de asamblare a modelului Astra, de la St. Petersburg. Sub presiuni euro-atlantice, despre sancţiuni a început să vorbească şi Angela Merkel, e drept, ceva mai rezervată, dar, la nivelul opiniei publice germane, îşi face apariţia o opoziţie mocnită, un sondaj de săptămîna trecută a arătat că 62% dintre ei se opun oricărei implicări militare a Vestului şi a Germaniei în Ucraina, acelaşi procent de nemţi este împotriva „îngheţării” relaţiilor diplomatice cu Moscova. Şi astfel, în spatele acestor discuţii şi controverse, se conturează un alt adevăr. Un adevăr care îşi va face, în perioada următoare, din ce în ce mai simţită prezenţa în dezbaterea publică. Sînt cunoscute disconfortul şi temerile generate în ultimele luni de spionajul american în Germania şi de faptul că Washingtonul nu a arătat nici remuşcări, şi nici nu a promis serios că va renunţa la asemenea acţiuni.
Situaţie în care această temă lăsată în suspans începe, pur şi simplu, să aibă un impact negativ asupra determinării europenilor de a sancţiona mai aspru Rusia. Un sondaj recent al lui Pew Research Center, din Washington, arată că aprobarea Americii de către germani a scăzut din 2009 cu 13%, astăzi doar 51% dintre ei mai au o opinie favorabilă despre SUA. De asemenea, 90% din nemţi cred că monitorizarea celularului lui Merkel este inacceptabilă, acest procent este mai mare la nemţi, decît oriunde altundeva în Europa, inclusiv în Rusia (?!). A urmat, apoi, povestea cu persoana din Serviciile Secrete germane recrutată de CIA pentru 35.000 de dolari pe doi ani, după care guvernul şi toate autorităţile germane au fost incluse într-un program draconic de protecţie împotriva interceptărilor, iar la 22 iulie, la reuniunea celor 28 de la Bruxelles, s-a spus că sancţiuni eficiente contra Rusiei sînt numai cele care privesc tehnologiile, energia şi sectoare economice adiacente şi, apoi, a fost limpede ca lumina zilei că aceste sancţiuni eficiente nu există, dacă la ele nu participă şi Germania.
Iar în Germania, acum, se insinuează lent, dar stăruitor, raţionamentul: vreţi ca Germania să sancţioneze Rusia pentru Ucraina? OK, dar mai întîi să fie sancţionate SUA pentru ce au făcut Germaniei, iar apoi Germania va sancţiona Rusia. Dacă acest raţionament secvenţial va deveni o realitate, acea realitate va fi o linie nouă în politica şi echilibrul mondial, şi atunci se va putea spune: în Ucraina s-a purtat o mare bătălie geopolitică a lumii – nu a fost o bătălie pentru hotarele milenare ale Rusiei kieviene, ale Rusiei ţarilor, ale Rusiei URSS şi nici ale Rusiei lui Putin; n-a fost o bătălie nici pentru ambiţiile „portocalii” ale Americii lui Reagan, Bush sr., Clinton, sau Bush jr., adică ale Americii neoconservatoare, şi nici pentru ambiţiile Americii lui Obama, un băiat bun, mai pe „pohta” europenilor decît anteriorii; şi n-a fost o bătălie nici pentru hotarele viitoare ale Uniunii Europene, aşa cum le văd ameţiţii de la Bruxelles. A fost bătălia pentru Germania.
RADU TOMA