„Iadul este amintirea fără puterea de a mai schimba ceva” Festival teatral de calitate la Resita !Gonge Fest editia I
Prima ediţie a festivalului „Gong Fest –Reşita” s-a deschis timid, cu emoţii pentru toată lumea cu un spectacol al masteranzilor din anul II de la Universitatea de Arte Târguş Mureş „Iadul este amintirea fără puterea de a mai schimba ceva” (Jonas Kardell), găzduit de Casa de Cultură Reşiţa.
Acest spectacol este un exerciţiu de şcoală pentru studenţii de la Târgu Mureş, pe care l-au început în primul an de master, sub îndrumarea doamnei profesor universitar Daniela Lemnaru, şi pe care l-am privit la nivelul unui spectacol în adevăratul sens al cuvântului.
În egală măsură şi pentru noi spectatorii avizaţi sau nu, a fost un exerciţiu. În primul rând din perspetiva textului, a mizei pe care o propune în scenă. Ne-am întâlnit cu o poveste ce grupează în sânul ei trei personaje feminine, identităţi umane atent surprinse şi trecute prin filtrul personalităţii fiecăreia dintre interprete. Este vorba despre destinele a trei femei, o mamă şi două fiice, premeditate de autor printr-un paralelism ce transpune pe cele două fiice înapoi în trecut.
Este vorba despre viaţă, om, ego şi alegerea propriului drum sau sacrificiul acestuia.
Cu o surprindere frumoasă, caldă am întîlnit pe de o parte un personaj, Agnes (sora
mai mare) ce oferă un rol de compoziţie foarte bun, foarte puternic, iar pe de cealaltă parte am
întâlnit-o pe tânăra actriţă Raisa Ané ce la 21 de ani reuşeşte să ţină frâiele acestui personaj ca
o bună profesionistă. Agnes este preferata familiei în copilarie, îşi doreşte să devină actriţă, dar
după multe încercări nu reuşeşte, şi prin ironia sorţii trebuie să-şi sacrifice visul în detrimentul
mamei sale care se îmbolnăveşte şi de care trebuie să aibă grija.
La antipod se află cealaltă fiică, Viola, interpretată de actriţa Ioana Decianu, plină de
nerv, poate puţin prea expansivă, dar care îşi asumă personajul în contrast perfect cu cuminţenia
lui Agnes şi care reuşeşte dincolo de declamaţie să sugereze cu grija suferinţa și frustrarea
interioară a personajului pe care îl interpretează. Violei în copilărie nu i s-a oferit aceeaşi atenţie
şi dragoste maternă, dar situaţia se schimbă în momentul în care aceasta devine actriţă. Ea este
cea care captează de acestă dată atenţia si mândria mamei care îi adună de-a lungul timpului
toate pozele si articolele cu ea, lucru de care Viola nu ştie decât după ce boala o răpune pe
mamă. Aşa că Viola nu se sacrifică, ea îşi afişează cu detaşare şi egoism norocul, neparticipând
deloc la mizeria efectivă provocată de boala mamei sale, pe care o suportă exclusiv Agnes.
De aici porneşte problema, drama suferinţei surorilor, gravitarea în jurul sentimentului de
iubire maternă şi fraternă, unde instinctele, programările genetice ale oamenilor cu acelaşi sânge,
anulează în definitiv orgoliile umane.
Acest lucru se propagă şi în viitoarele generaţii, observând personajul fetiţei Violei,
Denisse, în interpretarea Laurei Gherghe, o apariţie colorată în spectacol, spontană şi degajată.
Denisse este sufocată de iubirea şi grija excesivă a mamei, oglindă a copilăriei Violei ce
funcţionează acum ca o compensare a lipsei de afecţiune din trecut.
Planul paralel al poveştii, al surorilor în timpul copilăriei, este inteligent angrenat în
jocul scenic prin apariţii secvenţiale, printr-un joc de lumini și sunet, ce creează un flash ce
duce povestea în trecut, exact ca o fotografie ce captează o imagine, o amintire. Cele două
fetiţe se jocă “de-a mama şi copilul”. Mama interpretată de Amelia Toacsen, are un anumit tip
de gravitate interesant şi delicat pe scenă, lucru ce ar fi putut fi amplificat printr-o rostire mai
puternică. Andrada Samoilă are candoare şi sensibilitate şi este cea care interpretează personajul
Fetiţei. Această trecere dintr-un plan în altul rupe ritmul, trezeşte, te ajută pe tine ca spectator, să
elucidezi misterul, să înţelegi de unde a început totul. Mai târziu jocul copilăriei a devenit viaţă.
Un spectacol curat, cu un decor simplist, dar folosit în întregime (semnat de Laszlo
Ildiko), într-o cheie regizorală clasică, unde se intuiește foarte bine mecanismul textului.
Importaţa trecutului e accentuată în spectacol prin derularea aproape continuă a unor fotografii
pe fundalul scenei. Se porneşte cu un platou de 20 de minute şi chiar atunci când ai vrea să
întrebi „dar spectacolul când începe?”, te ia prin surprindere. Personajul începe să vorbească cu
tine, spectatorul, te ia de mână şi te trage în poveste, unde rămâi până la final, care se termină
sus, in miezul emoţiei. O proiecţie unde se reconstitue dar nu complet o fotografie, o amintire
frântă … și gata, asta înseamnă iadul … amintirea fără puterea de a mai schimba ceva.
Am rămas până la final acolo, în mijlocul lor, şi asta datorită acestor tineri actori şi a
îndrumătorilor lor, care nu cred că au vrut să impresioneze, dar care s-au luat în serios, fără
glumiţe neavenite. Au respectat spectatorul prin asta, şi desigur ceea ce se cheamă realmente
teatru.
Teatrolog, Loredana Goagă