Fii obervator de Resita! Despre revolta si atitudine
De fiecare dată când mă macină a revoltă atitudinea semenilor, primul gând este să mă aplec pe scris, să spun cu năduf şi fără bariere de cenzură verbală tot ce cred.
Apoi apare acel spirit de conservare, acea cumpătare, care mă face să pierd timp cu autocenzurarea gândurilor şi exprimării.
Mi-a fost întotdeauna ruşine de atitudinea semenilor mei, m-am simţit la fel de vinovat de răul ce-l fac unii, tocmai pentru că n-am avut o atitudine, atât cât pot eu să o am, eu un cetăţean din cei încă nenumăraţi clar din România.
Am trăit cu suişuri şi coborâşuri, dar niciodată n-am pus amândoi genunchi jos, niciodată n-am plecat fruntea mai jos decât atât cât atitudinea să fie respect şi nu umilinţă.
N-am ştiut să râd şi să plâng decât când aşa mi-a spus sufletul, n-am fost niciodată un actor în viaţă.
Rezultatul lipsei de abilităţi oportuniste e vizibilă prin faptul că mă simt liber, că am curajul să privesc în ochi şi să spun, ăsta sunt Eu.
Încerc să merg înainte păstrând filozofia că dacă n-am ajuns nimic până la 50 de ani, dacă nu mi-am dorit nimic venit uşor până la aceeaşi vârstă, acum e clar că mi s-au tocit coatele de bătrâneţe, deci nu ar mai avea niciun rost să dau din ele.
Aud în puţinul timp liber, câte un zvon, de una , de alta, de acela, de aceea, de multe ori zvonuri greţoase prin imoralul lor.
Ne apropiem de alegerile ce au făcut să se tulbure din nou haznaua politică românească, viermii au început să colcăie din nou, hămesiţi.
Auzi din nou promisiuni de la făţarnicii consacraţi ce promit de multă vreme că acum va fi ce n-a fost, că de mâne s-a terminat cu promisiunile, de acum vorba-i vorbă şi promisiunea jurământ.
Mi-e greu să cred ce văd, mi-e greu să constat că ne minţim privindu-ne-n faţă , că ne căţărăm pe mizeria unui popor, fără frica că poate există odată o clipă a unei judecăţi, dacă nu a unei Divinităţi, atunci măcar judecata copiilor proprii, cărora dacă nu-s ca tine le va fi ruşine să spună asta-i mama, ăsta-i tata.
Se trezesc oameni urâţi, cocârjaţi şi linguşitori, urâţi parcă de ursitoare şi mama natură, fără ceea ce nu pricep ca termen, carismă, să se ridice din nimicul unui trecut şi să se vrea în fruntea unui neam, a unei comunităţi în care au trăit ca nişte acceptaţi cu toată lehamitea pe care trebuiau să o sesizeze că o produc tocmai prin indiferenţa tăcerii unora din jurul lor.
Mâine ne poate aduce o schimbare a fosilelor Jurasicului politic românesc , cu o altă generaţie de politicieni mai periculoşi, chiar dacă mai tineri, o clasă mutantă lovită de un Cernobâl al razelor gamma rezultate din dezintegrarea moralităţii.
Şi pe aici prin oraşul ajuns un strigoi al strălucirii de altădată, se ridică voci şi promisiuni, apar din pulberea unor ani în care şi-au tot aplecat spinarea şi au pupat mâna stăpânilor, personaje diforme parcă venite din suprarealismul penelului lui Salvador Dalí, ce ne aşteaptă să le mai dăm .
Le dăm din nou din picul de speranţă rămasă, le dăm alţi patru ani din viaţa noastră,aşteptând cu răbdare şi gândul că Dumnezeu ne ţine sănătoşi , viitorii patru ani când din nou amărăciunile stâmpărate un timp, ne vor face să ridicăm din nou glasul gândului răzvrătit.
Un material de Gelu Ardeleanu