Info CS
Biserica Ortodoxă din satul Goruia, aflată pe Valea Carașului, este un adevărat simbol al comunității, având o vechime de peste două secole. Parohia Goruia este una dintre cele mai mici din zonă, numărând astăzi 71 de familii și aproximativ 186 de credincioși. (sursa net)
Lăcașul de cult a fost ridicat între anii 1795 și 1802, în stil baroc, prin munca, jertfa și dărnicia sătenilor, care au contribuit atât cu bani, cât și cu materiale și muncă fizică. Biserica a fost sfințită în anul 1802 de Episcopul Vârșețului, într-o perioadă în care Banatul era o singură provincie, neîmpărțită, așa cum avea să fie mai târziu de vremuri și de hotarele trasate de oameni.
Biserica a fost închinată Sfinților Apostoli Petru și Pavel, cei care au devenit patronii spirituali ai sfântului lăcaș și ai satului. După vechiul obicei, numeroși copii au primit la botez numele acestor sfinți sau derivate ale lor, tradiție păstrată până astăzi. În Goruia întâlnim și acum nume precum Petru, Petrică, Pavel, Paul, Petronel, Petruța sau Petria.
Pictura murală și cea de pe iconostas au fost realizate în anul 1818 de pictorul Axențiu Iancovici din Vârșeț, iar icoanele împărătești ale iconostasului de zid au fost pictate de Ștefan Popovici. Pictura actuală datează din perioada 2005–2007 și aparține pictorului Mihai Bufan din Oravița.
În vechime, odată cu hramul bisericii începea și marea sărbătoare a satului – ruga sau nedeia, cum este cunoscută în Banat. Era cea mai așteptată zi din an, când fiecare familie își întâmpina rudele și oaspeții cu cele mai alese bucate. Pe mesele gospodarilor se găseau zupa cu tăiței de casă, carnea fiartă din supă cu sos, sarmalele în foi de ardei, friptura de porc și de pasăre, carnea „pohoită”, pâinea coaptă în cuptor, colacii și meșpaițurile. Alături de acestea nu lipseau uiaga cu răchie, iar mai târziu berea și vinul.
Numai că viața nu era ușoară. Oamenii trăiau exclusiv din ceea ce produceau în gospodărie, iar la sfârșitul lunii iunie grâul încă nu era copt, prunele erau verzi, iar animalele nu ajunseseră încă la vremea potrivită pentru tăiere. Din acest motiv, preotul satului, împreună cu comitetul parohial și credincioșii, au hotărât ca hramul bisericii să rămână la sărbătoarea Sfinților Apostoli Petru și Pavel, iar nedeia satului să fie mutată în toamnă, la Sfânta Marie Mică, când hambarele erau pline, recoltele adunate, iar gospodarii aveau cu ce să-și cinstească oaspeții.
Astfel s-a născut tradiția păstrată până în zilele noastre: Goruia are hramul bisericii în luna iunie și nedeia satului în luna septembrie.
Au trecut însă zeci de ani. Granițele s-au schimbat, iar odată cu ele și viața satului. Depopularea a afectat puternic comunitatea, iar pentru o perioadă îndelungată biserica a rămas fără preot paroh, devenind filie a Parohiei Gârliște.
Dar Dumnezeu lucrează prin oameni pentru oameni.
Din acest an, Biserica din Goruia are din nou preot paroh în persoana părintelui Damaschin Tătaru, fiu al satului. Deși pensionar, părintele a ales să se întoarcă acasă, văzând că viața spirituală a comunității se stinge încet. Cu binecuvântarea Preasfințitului Părinte Lucian, Episcopul Caransebeșului, părintele Damaschin a preluat slujirea în satul natal.
Sprijinit de credincioși și de oameni de bună credință, a reușit într-un timp foarte scurt să redea viață bisericii. Glasul său cald și slujbele săvârșite cu evlavie au început să aducă oamenii înapoi în casa lui Dumnezeu, iar biserica a redevenit încet-încet centrul spiritual al comunității.
În cuvântul de învățătură rostit la hram, părintele Damaschin le-a propus credincioșilor ca, începând de anul viitor, să ia în calcul revenirea la vechea tradiție, astfel încât nedeia satului să fie sărbătorită din nou odată cu hramul bisericii, așa cum era odinioară.
Slujba de hram din acest an a fost una cu totul aparte, așa cum doar cei mai vârstnici își mai aminteau că se făcea în urmă cu multe decenii. După Sfânta Liturghie, preotul și credincioșii au ieșit în procesiune, purtând icoana hramului, iar în fruntea alaiului a cântat fanfara satului. Împreună au înconjurat biserica, reînviind un obicei vechi, păstrat doar în amintirea bătrânilor.
Sărbătoarea a continuat cu o agapă frățească, la care toți cei prezenți au fost invitați să ia loc la aceeași masă. S-a servit papricaș de oaie și miel, pregătit după rețeta locului, alături de un pahar de răchie, într-o atmosferă de bucurie și comuniune.
Deși părintele și-ar fi dorit ca numărul participanților să fie și mai mare, începutul este unul încurajator. După ani în care acest obicei aproape dispăruse, interesul oamenilor începe să renască. Dacă anul trecut la slujbă au participat cel mult zece credincioși, anul acesta biserica a adunat peste 50–60 de oameni. Mesele au fost întinse la umbră în curtea bisericii, fanfara a întreținut atmosfera de sărbătoare, iar sătenii au venit rând pe rând să-l felicite pe părintele Damaschin pentru renașterea vieții religioase din Goruia.
Poate că aceasta este cea mai frumoasă dovadă că tradițiile nu mor atunci când există oameni care cred în ele și au curajul să le readucă la viață.
