Înălțarea Domnului- Ispasul – ,,Hristos s-a Înălțat”- Tradițiții și obiceiuri populare

inaltarea dÎnălţarea Domnului (numită în popor şi Ispas) este unul dintre cele douăsprezece mari praznice împărăteşti ale Bisericii Ortodoxe şi se sărbătoreşte întotdeauna în joia din săptămâna a şasea după Paşti, adică la patruzeci de zile după Înviere. Anul acesta Praznicul are ca dată de sărbătorire ziua de 13 iunie.
Înălţarea Domnului Hristos cu trupul la cer, întru slavă şi putere, marchează pentru Biserică încheierea perioadei pascale şi anticiparea evenimentului Cincizecimii.
Sărbătoarea rememorează momentul în care, în prezenţa Apostolilor Săi, Mântuitorul Hristos S-a înălţat la ceruri de pe Muntele Măslinilor. Înălţarea Domnului este relatată de două ori de Sfântul Evanghelist Luca, în capitolul 24 al Evangheliei sale şi în capitolul 1 al cărţii Faptele Apostolilor. Evanghelistul relatează momentul Înălţării spunând că au mers până spre Betania, unde, Hristos ridicându-şi mâinile i-a binecuvântat şi când îi binecuvânta S-a depărtat de la ei şi S-a înălţat la cer (24, 49-52). Aflându-se pe Muntele Măslinilor, înainte de Înălţare, Mântuitorul le-a vorbit despre propovăduirea Evangheliei Lui până la marginea lumii şi despre Împărăţia Cerurilor. Apoi, în prezenţa îngerilor şi a Maicii Domnului, un nor L-a ridicat din mijlocul lor şi S-a înălţat cu trupul la cer, şezând de-a dreapta Tatălui. Îngerii, în chip de bărbaţi, au vestit Apostolilor a doua venire a Mântuitorului în Slava Sa.

Traditii si obceiuri de Ispas

Tradiţii: Din ziua de Paşti şi până în ziua de Ispas, oamenii se salută numai cu cuvintele: „Hristos a înviat!/ Adevărat c‑a înviat”. În ziua de Ispas se salută cu: „Hristos s‑a înălţat!/ Adevărat că s‑a înălţat”. După Ispas încep a se saluta obişnuit. ♦ De la această dată nu se mai mănâncă ouă roşii. ♦ Cine moare la Ispas, se duce în cer. ♦ Este Paştele Cailor: numai în această zi scapă caii la iarbă verde şi pasc atât până se satură, şi apoi se culcă şi dau din cap, în semn că sunt sătui, de aceea azi e Paştile lor. Însă deoarece un ceas e mai nimica toată şi mai ales pentru cai, care, de ar paşte sau ar mânca orişicât de mult, tot nu se satură cumsecade, de aceea oamenii consideră Paştile lor ca unul care nici n‑ar exista. Preacurata Fecioară Măria, după ce a născut pe fiul său, Domnul nostru Iisus Hristos, neavând alt loc unde‑l pune, l‑a înfăşat şi l‑a culcat în ieslea lui Crăciun, unde erau legaţi boii şi caii acestuia. Boii mâncară cât mâncară şi, săturându‑se, se culcară şi prinseră a rumega. Caii, însă, obraznici, nu numai că mâncară tot fânul cât era în iesle, ci‑l mâncară până şi pe cel de pe pruncul Iisus, pe care‑l puse maica sa acolo anume ca să nu‑l afle Irod şi să‑l taie. Văzând Maica Domnului aceasta, s‑a supărat pe dânşii şi i‑a blestemat să nu se mai sature de mâncare decât o dată pe an, şi anume în ziua de Ispas, iar pe boi i‑a binecuvântat.

Obiceiuri: În ziua de Înălţarea Domnului, femeile care au în familie morţi împart azime calde, ceapă verde şi rachiu pentru sufletele morţilor, crezându‑se că în acea zi se înalţă sufletele lor la cer şi să aibă merinde de drum. ♦ Femeile împart lapte dulce fiert cu păsat şi la cine dau trebuie să dea şi un buchet de mături de pe câmp. ♦ Ciobanii primesc în dar câte un caş (uneori şi câte un miel). Mieii se taie abia în această zi („Primăvara mai multe piei de miei decât de oaie”). ♦ Se făceau târguri de fete (nedei, ca şi de Paşti, de Rusalii), unde tinerii veneau să le peţească. Fetele îşi aduceau zestrea şi podoabele. ♦ Căluşarii joacă în zilele de la Înălţare până la Rusalii. În acest timp ei cutreieră toate satele şi oraşele, pururea jucând şi săltând, şi în tot timpul nu se culcă să doarmă într‑alt loc, decât sub acoperişul bisericilor, căci, dacă s‑ar culca într‑alt loc, i‑ar munci strigoaicele sau, cum le zic ei, Frumoasele. Dacă se întâlneşte o ceată de căluşari cu alta pe drum, ele trebuie să se bată, şi ceata învinsă se pleacă celeilalte; apoi pun condiţiuni de pace, după care cei învinşi trebuie să rămână nouă ani supuşi celor învingători. De se întâmplă ca în lupta aceasta să rămână vreun mort dintr‑o parte sau alta, în acest caz nu se începe judecată, nici judecătorul nu urmăreşte pe făptuitor. Cel care e primit într‑o ceată de căluşari trebuie să rămână nouă ani într‑însa şi în tot anul să fie de faţă la termenul ştiut; dacă nu s‑ar prezenta o dată, atunci zic că are boala cea rea (ducă‑se pe pustii) şi‑l muncesc Frumoasele.

Pentru bunul mers al vieţii şi al treburilor: La Ispas se bat cu leuştean, ca să se îngraşe. ♦ Se taie păr din vârful cozilor de la vite şi se îngroapă într‑un furnicar: „Să dea Dumnezeu să fie atâţia miei şi viţei câte furnici sunt în acest furnicar!”

Apărător de rele şi durere: În drumul lor spre cer, unele spirite ale morţilor se pot rătăci. Rămânând pe pământ, ele devin moroi sau strigoi, care provoacă rele animalelor şi oamenilor. De aceea, în noaptea şi în ziua de Ispas, se desfăşoară numeroase practici apotropaice: culegerea şi sfinţirea florilor, a frunzelor şi ramurilor de nuc, alun, leuştean, paltin; lovirea vitelor şi a oamenilor cu leuştean; sunatul din buciume; încingerea peste mijloc a fetelor şi femeilor cu leuştean etc. ♦ Casele sunt împodobite cu frunze verzi (paltin), care, uscate, sunt bune împotriva trăsnetului; leuşteanul este pus în ferestre; cu el sunt bătute vacile şi chiar oamenii, pentru a nu fi atacate de strigoaice. ♦ Nu se lucrează (cine lucrează, căpiază) – pentru primejdie, pentru grindină sau lovituri sau de frica lupilor.

Despre muncile câmpului: Numai până la Ispas e bine a semăna porumb, pentru că altfel nu se mai coace. ♦ Ce se seamănă după Ispas nu rodeşte.

Calendarul traditiilor populare.

Comments

comments

Powered by Facebook Comments