Lecţiile pe care România le-a uitat
Este FMI o instituţie caritabilă sau un colac de salvare pe vreme rea pentru guverne? Există o legătură între cursul de schimb şi acordurile încheiate cu FMI? Ce ne aşteaptă în perioada următoare?
De la datorii zero, în 1989…
Într-o scrisoare publicată în 1989 în The New York Times, William Parente, profesor de ştiinţe politice la Universitatea din Scranton, scria că nu Mexicul ar trebui lăudat că fiind un debitor model, ci România, care între 1981 şi 1989 şi-a rambursat complet datoria externă, de 11 miliarde de dolari.
După aproape un sfert de secol de la acel moment, România se afla în situaţia în care de la datorii zero în 1989, România a ajuns la o datorie echivalentă cu 33,3% din PIB în 2011, s-a împrumutat de mai multe ori la FMI şi, în contextul actualei crize, a implementat cele mai dure măsuri de austeritate din Europa. (vezi tabelul următor)
Însă nu despre această evoluţie arhicunoscută dorim să vorbim astăzi, ci despre legăturile care există între acordurile de împrumut încheiate de România cu FMI, BM sau UE şi evoluţia cursului de schimb euro/leu.
Din motive tehnice, vom rezuma discuţia la perioada anilor 2000- 2012, ani pe care îi putem considera ca fiind reprezentativi pentru evoluţia economiei României sub stindardul economiei de piaţă.
Asta face ca analiza noastră să includă doar două dintre cele zece acorduri stand-by încheiate cu FMI şi anume: cel din octombrie 2001 şi cel din iulie 2004.
Dacă în primul caz destinaţia declarată a banilor împrumutaţi era susţinerea procesului de dezinflaţie şi menţinerea deficitului de cont curent (concomitent cu accelerarea reformelor structurale şi întărirea perspectivelor de creştere economică), cel din iulie 2004 reprezenta un acord stand-by de supraveghere preventivă, care a cuprins angajamentele luate de România în privinţa politicilor macroeconomice pentru perioada 2004-2006.
Acesta a prevăzut accesul la fondurile FMI numai în cazul apariţiei unor crize economice neprevăzute. Acordul a fost suspendat în 2005, ca urmare a divergenţelor dintre FMI şi partea română cu privire la evaluarea performanţelor şi a căilor de acţiune macroeconomică.
După trei ani de a suspendarea acordului, în 2008, fostul premier Călin Popescu Tăriceanu concluziona:
“FMI, din 2005, a făcut greşeli constante de apreciere a evoluţiei economice în ceea ce priveşte România. Toate aprecierile lor au fost infirmate, toate îngrijorările au fost clar infirmate şi nejustificate ulterior. FMI a greşit în momentul în care a considerat că România nu este capabilă să-şi gestioneze problemele de natură macroeconomică singură şi, în 2006, au venit şi au recunoscut că dacă ar fi ştiut că 2005 se va încheia cu aşa rezultate bune, ar fi semnat acordul stand-by”.
Cu alte cuvinte, la acel moment, cabinetul condus în acea vreme de liberalul Călin Popescu Tăriceanu nu mai era dispus să mai accepte “sugestiile” FMI şi dorea să încerce să se descurce singur. Valabilitatea deciziei, care părea în acel moment “nebunească”, a fost recunoscută şi de adversarii politici.
Astfel, pe blog-ul său, în cadrul unei analize critice la adresa acordurilor încheiate de România cu FMI, fostul premier social-democrat, Adrian Năstase, recunoştea: “În 2005, acordul cu FMI a fost suspendat, fără implicaţii financiare, din cauza divergenţelor cu privire la evaluarea performanţelor şi politicilor macroeconomice dintre Guvern şi Fond”.
A doua rată, a treia rată… a câta gaură în buzunarul nostru?
Data de 6 noiembrie era prevăzută ca dată scadentă pentru plata celei de-a două rate a datoriei României către FMI, suma de rambursat fiind de 655 de milioane de euro.
Banii se dau în contul împrumutului de 12 miliarde de euro contractat în 2009, iar totalul de rambursat (cu tot cu dobânzi şi comisioane) va fi de 13,4 miliarde de euro până în 2015.
Următoarea zi de plată a unei noi rate către FMI va fi în decembrie, când vom consemna şi totalul banilor rambursaţi în 2012, adică 1,9 miliarde de euro. Dacă pentru aceste două rate, sunt premise că România să se mai „descurce “să plătească ratele, ceea ce va urma până în 2015 este incert.
Ca de obicei, efectele acestor plăţi se vor vedea, în primul rând, în buzunarele românilor pentru că, dacă Guvernul nu va găsi resursele necesare, este foarte posibil să înceapă să buzunărească populaţia şi companiile.
Asta ar însemna că, pentru a-şi mări veniturile, executivul va trebui să-şi mărească unele taxe şi să-şi lărgească baza de impozitare prin trecerea în rândul plătitorilor de taxe categorii sociale care, pentru moment, sunt scutite de acest efort. În plus, se vor diminua sumele alocate investiţiilor, ceea ce se va repercuta asupra economiei.
În ceea ce priveşte populaţia, efortul plăţii datoriei se va resimţi la nivelul bugetului familial în urma scumpirilor cauzate şi de o posibilă depreciere a leului.
O probabilitate care are la bază două elemente:
- necesitatea crescândă a guvernanţilor de finanţare şi
- interdicţia aplicată de FMI, BNR-ului, de a mai interveni pe cursul de schimb.
Dacă la asta mai adăugăm şi capacitatea limitată a BNR de a prelua aceste şocuri determinate de plata datoriei… situaţia este departe de a fi roză.
În plus, trebuie ţinut cont de faptul că accizele (taxele speciale datorate bugetului de stat plătite pentru producţia de alcool şi băuturi alcoolice, tutunul prelucrat, produse energetice şi cafea) se calculează în fiecare an în funcţie de cursul de referinţă comunicat de… BCE.
Data la care se face comunicarea este 1 octombrie, iar anul acesta cursul de referinţă care va fi folosit în 2013 pentru calcul accizelor este de 4,5223 lei/euro. Acest nivel este uşor mai ridicat comparativ cu referinţa afişată de BNR de 4,5178 lei/euro şi cu aproximativ 5% mai mare faţă de cel luat în calcul pentru acest an, diferenţa urmând a se resimţi în preţul produselor accizabile finite.
Dacă luăm în calcul şi faptul că TVA-ul se aplică după includerea accizei în preţ, este evident că sarabanda preţurilor care a început deja va duce la sărăcirea şi mai accentuată a populaţiei, având însă un efect benefic asupra bugetului naţional deoarece accizele au o pondere de aproape 11% în totalul veniturilor statului.
Citeste continuarea…