Mai avem șanse! Încă mai există omenie, deși trăim într-o lume aproape nebună

Mă aflam într-o cofetărie (așa cum este foarte obișnuit pentru mine) și așteptam la rând, apreciind din priviri prăjiturile din vitrină. În fața mea era un bărbat tânăr, nu știu dacă avea mai mult de 25 de ani. A făcut poză vitrinei, probabil se consulta cu cineva… În fața lui era un bătrân care punea diverse întrebări despre prăjituri, iar vânzătoarea îi explica totul cu multă răbdare. Bătrânul părea interesat de o prăjitură care să nu aibă nucă sau ceva crocant și m-am gândit că probabil își dorea să evite alimentele tari din cauza danturii. Apoi a întrebat cât costă două prăjituri dintr-un fel și cât costă două din alt fel. A ales prăjiturile cu mousse de ciocolată, despre care vânzătoarea i-a spus, mai devreme, că sunt mult mai bune și mai fine.

– Înainte să le împachetați, vă rog să îmi dați voie să le plătesc, am doar card și am pierdut socoteala lunară, nu știu dacă mai sunt destui bani acolo înăuntru., i-a spus bătrânul vânzătoarei cu o voce timidă. Aceasta a introdus suma pe pos și, în timp ce bătrânul era atent la portofel ca să își scoată cardul, tânărul din fața mea a atins repede pos-ul cu cardul lui și i-a făcut un semn discret vânzătoarei să nu îl dea de gol. Bonul fiscal a ieșit imediat, fiind o sumă mică nu a fost necesară introducerea codului pin. Bătrânul i-a întins cardul vânzătoarei, iar aceasta, puțin încurcată, a mimat că îi folosește cardul pentru plată.
– A mers?, a întrebat bătrânul.
– Sigur. Uitați și bonul. Împachetez acum și prăjiturile. Le doriți pe cartonaș sau într-o caserolă?
– Ar fi bine în caserolă, am de umblat mult cu ele. Le duc unui prieten bolnav, este în spital, săracu.
Vânzătoarea a împachetat prăjiturile, iar bătrânul i-a mulțumit și a plecat, cu pași greoi, salutând-ne pe toți cei care așteptam la rând.

Iar undeva, pe un pat de spital, un suflet a primit o mică bucurie dulce, care a ajuns la el printr-o magie făcută de doi îngeri.

Irina Binder

Comentarii

comentarii