Tulbure Vuc din Calnic, la 97 ani – O viata de om cu amintiri si povesti de viata
Reportajul de mai jos este realizat în urmă cu doi ani, la aniversarea a 95 de ani de viaţă când Tulbure Vuc ne-a acordat un interviu pentru publicaţia locală „Câlnicul”. Îl redăm şi astăzi pentru cititorii paginii noastre fiindcă de atunci, cu excepția a inca doi ani pusi in desaga vietii, in viata lui taica Vic nu s-a schimbat mai nimic.
„Taica” Tulbure Vuc s-a născut la 14 februarie 1920, de ziua Sf. Valentin (la catolici). Parcă ieri au fost! Au trecut 97 de ani de viaţă peste bătrânul veteran (de război), care în fiecare an, în această zi vine la biserică să se spovedească şi să se cuminece. Anul acesta acasă, bătrâneţea îşi spune încet cuvântul. Aşa ştie un bun creştin să mulţumească, pentru că aşa a fost educat. A fost primul din cei cinci copii ai familiei lui Nicolae şi Maria Vuc. Dintre cele patru surori mai trăieşte doar Petruţa (căsătorită Nacia), o femeie bisericoasă, nelipsită de la slujbele bisericii. Celelalte trei surori s-au dus de mult în lumea drepţilor. Maria a fost căsătorită la Reşiţa cu Moise Blăjiţa, Scumpina s-a căsătorit la Moniom cu Ion Petrica iar Saveta a rămas în casa părintească, fiind căsătorită cu Nicolae Ghergha originar din Doman.
Fiind singurul băiat, încă din adolescenţă s-a ocupat cu munca câmpului şi creşterea animalelor din gospodărie. Când a fost la cei mai frumoşi ani ai tinereţii a fost încorporat în armată la Oraviţa (pe atunci centru de judeţ) şi trimis la Regimentul 96 infanterie din Caransebeş denumit din 26.10.1938 şi până la jumătatea anului 1939 Regimentul 2 Grăniceri nr. 96. Acest regiment făcea parte din Divizia 19 Infanterie (Turnu Severin), având ca structură: Brigada 19 Infanterie (Tr. Severin): Regimentul 94 Infanterie (Orşova), Regimentul 95 Infanterie (Tr. Severin), Regimentul 96 Infanterie (Caransebeş), Brigada 19 Artilerie (Tr. Severin), Regimentul 37 Artilerie (Tr. Severin) şi Regimentul 42 Artilerie (Lugoj). Această Divizie a 19-a, a fost subordonată Corpului 7 Armată, şi se găsea concentrată în linia II-a pe Mureş, în zona Lipova – Săvârşin (11.1939), ulterior Lipova – Lugoj.
Din 1940 a fost desfăşurată între Mureş şi Crişul Alb, în zona Arad – Pâncota. După demobilizarea armatei, o lună mai târziu, se retrage în garnizoane. Din februarie 1942 este mobilizată şi trimisă pe front (Crimeea). În mai 1944 se întoarce în garnizoane şi până la 23.8.1944 se găseşte regrupată în zona Sud Lugoj – Orşova – Turnu Severin, cu detaşamente în zona Reşiţa – Cacova – Moldova Nouă. După cinci luni de instrucţie, în luna august 1942 pleacă pe front alături de alţi camarazi câlniceni: Ion Truică, Ion Balint şi Vasile Măcriş. La Caransebeş i-a avut comandanţi de batalion pe Ion Truia (din Gârlişte) şi Constantin Huza. Încă din aprilie 1942 a fost trimisă pe front şi Divizia 19 Infanterie şi comandamentul Corpului 7 Armată, cu toate unitățile neindivizionate, între care şi Regimentul 7 Artilerie Grea. În iarna şi primăvara anului 1942 în peninsula Kerci s-au desfășurat acțiuni de mare amploare. Mai întâi au fost respinse două puternice ofensive; pornite din peninsula Kerci spre vest şi o ofensivă pornită din Sevastopol. Deși superior numeric, inamicul nu a reușit nici să iasă din peninsula Kerci, nici să rupă dispozitivul de încercuire de la Sevastopol.
La începutul lunii mai 1942, au trecut la ofensivă trupele germane şi române pe frontul de la Parpaci în peninsula Kerci. Pe un front de 18 km rușii au concentrat două armate, cu 26 de mari unități, din care 17 divizii de infanterie şi 4 brigăzi blindate. Armata 11 Germană avea 5 divizii germane de infanterie, o divizie blindată germană şi Corpul 7 Armata română cu diviziile 10 şi 19 infanterie şi brigada 8 cavalerie. Acțiunea ofensivă a reușit pe deplin prin ruperea frontului inamic în flancul sau stâng şi apoi prin încercuirea grosului forțelor aflate în adâncime la flancul drept. „În cinci zile întreaga peninsulă Kerci era curăţată de inamic. Șase divizii germane şi trei divizii române au distrus 26 de mari unități ruse. Planul ofensiv a fost magistral întocmit, iar execuția impecabilă. A fost o bătălie de concepție napoleoneană. S-au capturat 770.000 prizonieri, 1.133 tunuri şi 258 care de luptă” spuneau analiștii acelor vremuri. Cel de-al doilea punct al teatrului de luptă din Crimeea a fost fortăreața Sevastopol. La operația pentru cucerirea Sevastopolului au luat parte 7 divizii germane şi Corpul de Munte român, comandat de generalul Avramescu şi având în compunere diviziile 1 şi 4 munte, 18 infanterie şi trei divizioane de artilerie grea, dispuse pe un front de 35 km. Adversarul făcea apărarea cu o armată compusă din 7 divizii de infanterie, o divizie de cavalerie, luptând pedestru şi trei brigăzi de marinari, beneficiind de considerabile lucrări de fortificații completate cu zone naturale defensive.
La un raport de forte echilibrat, germanii şi-au asigurat superioritatea cu numeroasa lor artilerie grea. Au fost aduse în faţa Sevastopolului tunuri de 190 mm, mortiere şi obuziere de 305, 350 şi 420 mm, plus două piese speciale de calibrul 600 mm, ca şi celebrul tun de 800 mm „Dora”, cu țeavă de 30 mm şi un afet cât o clădire cu două etaje. Atacul general a început cu un masiv bombardament de aviație şi artilerie, pe durata a cinci zile, asupra întregului dispozitiv sovietic. La 7 iunie 1942, a început atacul infanteriei. Luptele au fost de o violenţă extraordinară şi au durat aproape trei săptămâni. „În acest timp fiecare adăpost, fiecare cuib de rezistenţă, fiecare construcție betonată, sau nu, a fost cucerită prin luptă. Trupele ruse aveau ordin să moară pe loc”, relatau atunci surse de la faţa locului. Sub conducerea fanatică a comisarilor comuniști, soldații ruși au depus o rezistenţă nezdruncinată, apărând, fiecare fortificație cu o tenacitate extraordinară. La 1 iulie, trupele germane au intrat în ora 5, dar bătălia a mai continuat până la 4 iulie în peninsula Herson, unde rușii au încercat să rupă frontul german ca să ajungă în munți. Pierderile au fost extrem de mari (90.000 prizonieri ruși şi un număr extrem de mare de morți şi răniți), iar epuizarea trupelor era totală.
Alături de camarazii săi câlniceni participă la cele mai grele lupte din Caucaz, acolo unde aveau să cadă eroic mulţi camarazi, printre care, şi cei trei consăteni. Îi dau lacrimile atunci când îşi aduce aminte de ei, cum n-a putut face nimic spre a-i ocroti. „Atunci când au murit câlnicenii din batalionul nostru am fost şi eu rănit în luptele de la Abinskaia fiind transportat şi internat în spitalul militar din Simferopol. Cum s-a întâmplat? „Eram repartizat la brad, într-un părău. Deodată un obuz rusesc nimereşte exact în ţeava brandului nostru ucigând pe loc doi camarazi, unuia i-a rupt piciorul iar altuia mâna. Doar eu, care eram poziţionat mai departe lângă nişte tufişuri de răchită şi sergentul am fost răniţi mai uşor decât ceilalţi”. M-am refăcut într-o lună şi am fost dus din nou lângă camarazii mei din acelaşi batalion, de unde după câteva luni am fost din nou rănit în luptele de la Veskaza, de unde am fost dus şi internat apoi în spitalul militar din Chişinău”. În timp ce Divizia 6 cavalerie continua acţiunile pentru cucerirea definitivă a peninsulei Taman, diviziile 5 şi 9 cavalerie au atacat de la nord-vest de Krimskaia, prin Kievskoe, Varenikovskaia şi Gostagajevskaia spre oraşul Anapa, pe care l-au ocupat în dimineaţa zilei de 31 august.
Fără întrerupere, cele două divizii române au continuat înaintarea spre Novorossiisk pentru a acoperi flancul de nord al Corpului 5 armată german. După ce a înfrânt circa două batalioane sovietice, Divizia 5 cavalerie a ajuns, în seara zilei de 6 septembrie, la marginea de sud-vest a oraşului, în care intraseră dinspre nord şi est unităţi din Corpul 5 armată german. Ultimele forţe sovietice din zonă au fost respinse până la 11 septembrie. Rezistenţa puternică opusă de trupele sovietice în zona Krimskaia, de unde putea fi interceptată şoseaua Krasnodar-Taman, a impus întărirea frontului dintre Abinskaia şi Smolenskaia, cu diviziile 3 munte, 19 şi 10 infanterie, 6 şi 9 cavalerie române şi 5 infanterie germană, care au executat în toamna anului 1942 acţiuni ofensive cu caracter local, finalizate cu consolidarea şi menţinerea dispozitivului de luptă, în contextul în care trupele sovietice au executat numeroase şi puternice contraatacuri. Condiţiile de teren şi de climă au făcut ca luptele să fie extrem de dificile. Concomitent, Divizia 2 munte română, comandată de generalul Ion Dumitrache, a înaintat spre centrul Caucazului, unde a forţat râul Baksan, la sfârşitul lunii august 1942. Apoi s-a deplasat spre oraşul Nalcik, pe care l-a cucerit la 26 – 28 octombrie, şi spre Alagir. Contraofensiva declanşată de trupele sovietice, la 16 ianuarie 1943, a găsit diviziile române în dispozitivul de luptă ocupat la începutul toamnei precedente, la sud-est de Krasnodar, între Smolenskaia şi sud Abinskaia, pe care l-au menţinut atât cât a fost posibil, după care s-au retras, în condiţii dramatice. La fel a procedat şi Divizia 2 munte din centrul Caucazului. Cu toate că relaţiile de comandament şi colaborarea româno-germană s-au desfăşurat în condiţii acceptabile, au existat situaţii în care comandamentele aliate au fragmentat marile unităţi române şi au făcut aprecieri greşite asupra comportării lor în luptă, acuzându-le chiar că „au refuzat să atace” (Divizia 19 infanterie) sau că ar fi părăsit poziţiile de luptă „fără a fi atacate” (Divizia 3 munte).
Cele mai grele lupte, după contraofensiva sovietică s-au dus pe poziţia fortificată, în arc de cerc (circa 80 km), dintre Novorossiisk, Abinskaia, Kievskaia, est Temrjuk, denumită şi „Linia albastră”, care a favorizat apărarea şi datorită terenului mlăştinos, accidentat şi împădurit din faţa sa. În spatele acesteia au fost pregătite alte poziţii de rezistenţă, dispuse la 10-20 km unele de altele. După aceste evenimente istorice, pline de eroism ale armatei române, situaţia frontului se schimbă, trupele germane tot mai epuizate, fiind nevoite să se retragă şi să ocupe poziţii defensive. În acele momente, caporalul Tulbure Vuc, primeşte concediu medical două luni, crezând că a scăpat de iadul luptelor. N-a fost să fie aşa, căci întorcând armele, comandanții ruşi au folosit soldaţii români în linia I în luptele împotriva foştilor camarazi nemţi, care se retrăgeau spre Germania. „Ne-a fost frică de ruşi, ne ameninţau pentru atacarea Rusiei, doar comandanţii lor îi potoleau, explicându-le „noua alianţă, căci aveau nevoie de forţa noastră. Aşa am ajuns să eliberăm Ungaria, Austria, Cehoslovacia, ajungând până la Pardubice, Lidice, Munţii Tatra, eliberând oraşe ca Trenčenske Teplice, Kalnica, Pieštany, Stará Turá, Lučenec, Mihailova, Pliešovce, Krupina, Poniky, Poniky, Vel. Čepčin, Bohonice. Şase săptămâni am venit pe jos din Cehoslovacia, dar n-am simţit oboseala, căci m-am lepădat de povara războiului blestemat”.
S-a căsătorit cu Scumpina Todor în primăvara anului 1944. A crezut că n-o să mai plece la război. S-a eliberat definitiv în anul 1945, după încheierea ostilităţilor. Scumpina s-a născut la 29 decembrie 1925, părinţi fiindu-i Maria şi Trăilă Todor. Din cei cinci copii, doar ea se găseşte în viaţă, ceilalţi s-au prăpădit la vârsta copilăriei. După împlinirea a 18 ani se căsătoreşte cu Tulbure, venit acasă rănit de pe front. Rămasă cu părinţii, tatăl fiind participant la primul război mondial, lucrând împreună pământul în aşteptarea clipelor întoarcerii lui Tulbure acasă. După lăsarea la vatră s-a angajat muncitor la C.F.U., iar mai târziu a făcut parte din grupul de pază a obiectivelor industriale, ieşind la pensie în anul 1982. După pensie, timp de 20 de ani a slujit ca „crâsnic” la biserica din Câlnic. în luna mai 2009 a fost răsplătit cu o „Diplomă de Excelenţă” din partea primăriei Reşiţa, fiind veteran de război şi de familie la cei 65 de ani de căsătorie. De asemenea, la împlinirea a 90 de viaţă a fost recompensat cu o „Diplomă de Excelenţă” pentru activitatea pe care a desfăşurat-o pe plan bisericesc. Acum la împlinirea a 95 (97 nn) de ani şi 73 ani de căsnicie, îi dorim lui „taica” Tulbure Vuc un călduros „La mulţi ani”, multă sănătate şi tot ce îşi doreşte alături de cei dragi.
A consemnat pr. Valentin Popovici