Info CS
Există la noi, în Oltenia, un târg: „Auzi, nu vrei să facem o afacere amândoi? Îmi dai 10.000 de euro împrumut, da? Dar din 10.000 îmi dai doar 5.000. Cu ceilalți 5.000 îmi rămâi dator. După aia îmi dai și pe ăia 5.000 și suntem chit!”
Cam așa arată și afacerea cu șantierul naval Mangalia. România se împrumută prin SAFE și contractează patru nave militare pentru 920 de milioane de euro.
Banii ajung la grupul care primește comenzile care cumpără și șantierul din Mangalia, unde urmează să construiască navele noastre. Noi asigurăm comanda. Noi plătim navele. Noi rambursăm împrumutul. Ei rămân și cu șantierul.
Aceste comenzi, plătite de România, asigură activitatea și veniturile pentru șantierul care intră în proprietatea lor. Și atunci întreb: de ce n-am folosit aceeași comandă pentru a susține o variantă în care păstram șantierul sub control românesc? Eu vin din industria navală. Știu că un șantier are nevoie de comenzi, finanțare, oameni și tehnologie.
Dacă România pune pe masă o comandă ENORMĂ de 920 de milioane de euro, unde este analiza care arată că vânzarea era mai avantajoasă decât capitalizarea și un parteneriat industrial? Unde este comparația între variante? Cât ar fi costat păstrarea șantierului? Ce tehnologie ne lipsea și în ce condiții putea fi adusă? Cât din valoarea contractului rămâne în economia românească?
Nu rezolvați aceste întrebări spunând că navele se construiesc în România. Contează și cine deține șantierul, cine încasează profitul și cine decide ce se construiește acolo după terminarea comenzii noastre. Sigur că avem nevoie de nave și de locuri de muncă la Mangalia. Dar avem nevoie și de un guvern care să explice ce a negociat în schimbul banilor pe care îi angajează în numele nostru.
La final, noi avem navele pentru care plătim și împrumutul de rambursat. Ei au veniturile din contract și șantierul cumpărat. Iar Guvernul vine să ne spună ce afacere grozavă a făcut.
Pentru cine? Ca asta e mai degrabă târg oltenesc!
preluare Eduard Koler blog
