Poveste frumoasă și adevărată de dragoste cu oameni sinceri, săraci și necăjiți- căsuța cu dragoste din mijlocul pădurii
Ion Condrea cu perechea sa, Mia Cioc, locuiesc într-o casă părăsită din mijlocul pădurilor din Munții Aninei. Mai exact, pe la jumătatea DN 57, la vreo 20 de km de Anina și vreo 15 de Bozovici, pe Defileul Minișului din județul Caras Severin, trăiesc doi oameni: Ion Condrea cu un grav handicap locomotor și care duminică a împlinit 48 de ani alături de Mia Cioc, tovarășa lui de viață. Și Mia are un handicap, ceva neuropsihic, dar asta nu-i impiedică să se iubească sincer de 11 ani.
Casa este o dărăpănătură din care mai este folosită doar o singură cameră. Este așezată la intersecția DN 57 cu drumul ce mergea cândva spre fosta tabără de elevi de la Poneasca, la nici 10 metri de șosea. Nu are adresă, nu are curent electric, iar în zonă nu există nici măcar semnal la telefonia mobilă. O jumătate s-a dărâmat iar cealaltă stă și ea să cadă. Acolo, într-o cameră cu un pat cu arcurile lăsate și rupte, o masă și o sobă cu lemne, trăiesc cei doi. Casa este a unui om de afaceri care îi lasă să locuiescă pe cei doi acolo de ani de zile. La primăvară, va demola hardughia fiindcă este deja un pericol, dar îi va muta pe cei doi în curtea casei actuale unde le va amenaja și lor două cămăruțe.
Necazul lui adunat cu necazul ei, au dus la o viață normală pentru ei. Își duc cu greu traiul în locul izolat, în liniște și cântec de păsărele fiindcă nu au curent. Liniștea mai este spartă din când în când de lătratul câinilor sau de zgomotul mașinilor care circulă între Anina și Bozovici. Seara, înainte de lăsarea întunericului, cei doi mănâncă ceva după care se culcă. La nevoie, au o lanternă cu care se descurcă. Cam asta este viața celor doi din mijlocul pădurii.
Dar, lucrurile nu au stat mereu așa: În urmă cu vreo 13 ani, Ion Condrea era un bărbat înalt de aproape 1,80 perfect normal, cu soție și un copil la Orșova iar el lucra ca și mecanic pe un TAF, la exploatarea lemnului prin munții din Țara Almăjului. Omul muncea, trimetea bani la soție și la copil și mai fugea și pe acasă când avea liber. Însă viaţa lui s-a schimbat brusc și complet într-o seară de iarnă, în urma unui accident de muncă în pădure. Lucra pe un TAF, era iarnă şi la terminarea schimbului, cobora muntele împreună cu un coleg. La un moment dat, utilajul a derapat şi s-a răsturnat într-o râpă. Colegul său a murit pe loc iar el a fost aruncat afară din cabină. Utilajul a căzut peste el retezându-i ambele picioare şi toate degetele de la mâini. A stat mult prin spitale și în prima fază nu a vrut să se împace cu ideea că nu mai este bărbatul frumos care a fost cândva. Apoi, s-a obișnuit cu ideea, dar a luat decizia de a se ascunde de lume. Ca să nu fie o povară pentru familie, s-a pierdut în lume.
Fiul său este scafandru la Orșova. A încercat de mai multe ori să-l aducă acasă pe tatăl său, dar acesta a refuzat categoric. A primit o pensie de handicap de vreo 600 de lei. Apoi, fostul lui patron, i-a oferit casa din mijlocul pădurii să locuiască în ea. Și a stat acolo singur, mai bine de un an. Îl mai ajutau foștii colegi care îi aduceau lemne, îi mai făceau cumpărături și-i aduceau țigări. Dar, oamenii au plecat care pe unde, la casele lor. Apoi, a cunoscut-o pe Mia. Și ea o necăjită de la Broșteni, de lângă Oravița. Are un ușor hanicap neuropsihic, dar este curată, știe ce are de făcut în gospodărie și îl iubește pe Ion. Și ea a plecat de acasă acum 11 ani, sătulă de bătăile unui soț bețiv. Are o pensie de vreo 250 de lei și așa se descurcă amândoi.
Cu toate că nu are picioare, Ion se deplasează singur prin gospodărie. Se mișcă greu, dar se mișcă, nu vrea să se lase înfrânt sub nici o formă. Cu ajutorul unui vechi cărucior cu rotile, când vremea este frumoasă, cei doi merg pe drum vreo 5 km până la cascada Bigăr. Acolo Mia îi ajută pe rangeri la curățenie, strânge hârtiile și frunzele și mai primește câțiva lei contra muncii prestate. Îl ia pe Ion cu ea și nu-l lasă singur acasă. Ion mai primește câte ceva de la turiști, nu cerșește, efectiv oamenii îi dau mici atenții, din milă.
Visul lui cel mai mare este să poată merge din nou. Lucrul acesta nu era posibil decât cu ajutorul unor proteze. Ajutorul a venit din partea unei asociații de creștini neoprotestanți care a strâns peste 4000 de euro și l-a trimis pe Ion la Roma unde i s-au făcut protezele. Și după ani de zile de târât pe jos, Ion a făcut din nou câțiva pași. Pe picioarele lui – atât cât a mai rămas din ele- și pe proteze. Dar, visul a durat vreo două luni, după care, Ion s-a întors la Mia și în căsuța lor din marginea drumului și mijlocul pădurii. Și acolo s-a terminat și visul cu umblatul pe picioare: protezele sunt bune, dar sunt pentru asfalt, trotuare și pavaje, nu pentru pietrele și gropile din câmp.
Așa că protezele au fost puse bine la păstrare și Ion și-a reluat locul în scaunul cu rotile. Între timp, au rămas fără soba de lemne care s-a distrus, s-a ars. Și atunci, tot oamenii de bine i-au sărit în ajutor. Și tot frații creștini neoprotestanți au făcut colectă și au cumpărat cu 1000 de lei o sobă pe care le-a dus-o în casa lor.
Apoi, au urmat zile obișnuite pentru ei: căratul lemnelor cu plasa de către Mia fiindcă, deși în zonă se taie în draci la pădure și zilnic pleacă de acolo peridocuri cu sute de tone de lemn, nimeni nu vrea să le dea și lor măcar câteva cioate. Pe o mașină de lemne, Ion plătește 1000 de lei. Apoi, de crăpat, le crapă el singur: își face sfânta cruce după care prinde coada toporului între palme și taie lemne. Mia le așează și le strânge, Ion le taie.
Mai grav este cu pensia care vine în 23 ale lunii. Fiindcă pensia se dă personal titularului la poșta din Bozovici, Ion trebuie să ajungă obligatoriu acolo în fiecare lună. Și asta îl costă: cei ce-l transportă cu mașina lor 30 de km dus- întors, îi cer …….100 de lei. Tot din această cauză, distanța, ei sunt nevoiți să cumpere alimente de la o cabană aflată la vreo 2 km distanță, dar prețurile sunt mari: o pâine costă aproape dublu iar un kg de cartofi are preț de cips-uri. Nu mai vorbim de o conservă care costă cât un kg de carne.
Dar, viața merge înainte și cei doi sunt mulțumiți și așa. Au fost și zile bune, au fost și necazuri. Mia s-a îmbolnăvit, are ulcer și mâine va fi operată la Reșița. Cu toate că are dureri mari, cu toate că se teme pentru sănătatea ei, totuși Mia are o altă grijă care o macină și care nu-i dă pace: ce va face Ion cât timp va fi ea plecată? Cum se va descurca el singur? Ce va face el, dacă ea nu va rezista operației și va muri? Cei doi se privesc cu drag, se încurajează și se consolează unul pe celălalt și mai ales, se iubesc cu adevărat și cu sinceritate.
Într-o lume în care pe locul întâi sunt banii și materialismul, din fericire, chiar aici lângă noi, mai există și iubire sinceră, mai există și dragoste adevărată. Ion și Mia nu au palate, nu au mașini, nu au nici măcar o casă cu lumină și apă, dar se au unul pe celălalt și asta contează cel mai mult.
Așa că, dragi cititori, în cazul în care aveți drum spre Bozovici și inima vă îndeamnă să faceți o faptă caritabilă, puteți să faceți următorul lucru: căutați ceva alimente pe acasă sau cumpărați o pâine, ceapa, ulei și niște cartofi, căutați prin dulapuri ceva haine de iarnă pe care nu le mai purtați și în drumul vostru spre Bozovici sau Anina, opriți-vă câteva minute la intersecția DN 57 cu Valea Poneasca. Opriți mașina și claxonați. De obicei, din casă apărea Mia, dar acum este la spital, la operație. Sau mergeți până în colțul casei de lângă drum și strigați-l pe Ion. Vă va mulțumi sincer și așa cu palmele lui fără degete, o să încerce să vă strângă mâna. Priviți-i ochii lui Ion și veți vedea în ei mulțumirea și bucuria sinceră, curată și neprefăcută.
Și să-i urăm Miei sănătate. Miercuri va fi operată la Reșița și cel mai rău o doare faptul că Ion nu va putea veni la ea la spital, să o vadă operată. Mia are și ea nevoie de haine și de încălțări de iarnă. Este piele și os, are cam 1,50 și nu cred ca are 45 de kg.
