Drama românilor din Valea Timocului „Nu avem nici măcar dreptul să ştim că suntem români“
Îşi strigă amarul de multă vreme întocmai ca un copil despărţit de mamă fără voia lui, dar care, ani la rând, nu a încetat vreodată să suspine după glasul ei duios, după chipul şi mângâierea maternă. Sunt românii din Timoc, peste 250.000 la număr, cărora le-a fost interzis să studieze limba română în şcoală, li s-a interzis să ridice biserici sau să participe la slujbe şi chiar să vorbească limba strămoşească într-un alt cadru decât acela din sânul familiei.
Timp de aproape 200 de ani, românilor din Valea Timocului li s-a spus că, de fapt, ei nici n-ar fi români. N-au avut voie nici să studieze limba română şi istoria neamului în şcoală, nici să se roage în limba maternă. „Cu multe greutăţi ne-am confruntat până în zilele de azi, fără şcoală, fără biserică, sub o asimilaţie foarte agresivă, prin care ni se spunea că noi nu suntem români, că românii şi România sunt un neam şi o ţară vecină şi nimic mai mult“, ne spune Zavişa Jurj, preşedintele Asociaţiei pentru cultura românilor din Serbia – „Ariadnae Filum“.
„Du-te la munte, pază oile!“
Şi totuşi, românii de aici au strâns din pumni şi n-au încetat să spere că, la un moment dat, Ţara-mamă îşi va întoarce faţa şi către ei. Generaţii întregi şi-au păstrat identitatea naţională datorită femeilor care şi-au legănat copiii gândindu-se la Dunărea ce-i desparte de fraţi, le-au cântat copiilor dorul în limba strămoşească românească şi au păstrat aproape intacte tradiţiile româneşti. Cu aceste „arme“ s-a reuşit, bineînţeles cu măsuri diferite, de la un loc la altul, neînclinarea faţă de o strategie agresivă de asimilare purtată de statul sârb. Astăzi însă, Biserica Ortodoxă Română, prin preoţii care slujesc aici, reprezintă scutul în jurul căruia s-a adunat rezistenţa timocenilor, iar glasul lor parcă se aude tot mai tare. „Atunci când prima dată părintele Boian Alexandrovici a oficiat în limba română Sfânta Liturghie şi a arătat că se poate, atunci a dat românilor speranţa că în viitor şi copiii lor vor învăţa limba maternă. Iar acest lucru nu se întâmplă numai la sate. Ni s-a spus des, în dispreţ, «du-te la munte, pază oile!», dar şi la oraş s-a trezit conştiinţa naţională în inima românilor“, mai spune preşedintele celei mai importante asociaţii româneşti din Timoc, care subliniază că există câteva asociaţii şi un partid politic ai căror reprezentanţi mai reuşesc să facă câte ceva, în contextul în care „în această perioadă avem de-a face cu cea mai agresivă asimilare şi propagandă antiromânească dusă de instituţiile statului sârb şi Biserica Sârbă“.
„E ca şi cum cineva ar bate un copil în văzul lumii, iar mama lui stă pe margine şi se uită fără a interveni“
Cu toate acestea, românii din Timoc sunt dezamăgiţi că autorităţile din ţară nu-i sprijină îndeajuns, toate promisiunile rămânând la nivelul unor vorbe, multe, dar goale. „Comunitatea noastră înregistrează un progres evident, în ciuda eforturilor statului sârb de a ne distruge. Şi mă refer aici la încercarea de micşorare a românilor declaraţi la recensământ, ne încurcă atunci când dorim să construim biserici sau ne pun piedici la predarea limbii române în şcoli (n.r. – cele două ore pe săptămână sunt programate seara târziu, când copiii sunt şi obosiţi, şi găsesc greu mijloace de transport pentru întoarcerea acasă). Pe scurt, poartă o campanie de intimidare a comunităţii. De 15 ani se vorbeşte de formarea unor centre cultural-informative ca prime instituţii româneşti în afară de Biserică, însă rămânem tot la vorbe. Ca să nu mai vorbesc de lipsa de implicare a consulului de la Zaicear, care mai mult lucrează împotriva noastră“, îşi spune năduful unul dintre românii care n-au încetat să lupte pentru drepturile ce li se cuvin.
Soluţia pentru sprijinirea comunităţii românilor de pe Valea Timocului, spune domnul Jurj, este reprezentată de o mai mare implicare a diplomaţiei române pentru a obţine drepturile garantate celorlalte etnii, dar şi de derularea unor proiecte serioase. Într-un mod destul de plastic, acesta a caracterizat astfel poziţia României faţă de românii din Timoc: „E ca şi cum cineva ar bate un copil în văzul lumii, iar mama lui stă pe margine şi se uită fără a interveni în vreun fel“.
Românii din Timoc şi-au păstrat credinţa şi obiceiurile strămoşeşti
Cei mai mulţi au rămas loiali unei vieţi duse în vatra satului, în armonie cu pământul şi animalele care le oferă în cele mai multe cazuri traiul de zi cu zi. Există însă şi fii ai acestei comunităţi care, pentru a oferi copiilor un trai mai bun, muncesc fie în oraşe, fie chiar în străinătate. Însă întotdeauna, la marile sărbători şi praznice, aceştia se adună, demonstrând, iată, că, în ciuda faptului că nu au studiat limba română în şcoală, nu au fost sprijiniţi, şi-au păstrat graiul, cultura şi obiceiurile străbune. „Românii din Timoc care ştiu să vorbească, dar nu ştiu să scrie şi să citească în limba maternă şi-au păstrat totuşi credinţa, obiceiurile şi cântecele strămoşeşti, dovadă stând sărbătorile pe care le ţinem (Colindreţu – în seara de Ajun, Moaşâli – obicei de ridicare la grindă a copiilor pentru sănătate, Praznicul – hramul casei, dar şi Pomana, cu întregul cult al morţilor, care este cel mai bine păstrat). Apoi am organizat festivaluri, concerte şi seri etno, ca şi evenimente de primă mână, precum conferinţe, mese rotunde, expoziţii sau simpozioane despre limbă, cultură, religie, drepturile omului, la care au participat oameni de seamă, profesori universitari, specialişti în diferite domenii, artişti. Prin primele evenimente culturale amintite păstrăm şi promovăm moştenirea culturală de la strămoşii noştri, iar prin celelalte învăţăm despre limbă, cultură, istorie, religia poporului român şi a Ţării-mamă“, conchide Zavişa Jurj.
Fără credinţă, fără tradiţiile şi obiceiurile strămoşilor, fraţii de la sud de Dunăre nu ar fi rezistat şi nici nu ar fi reuşit să se ridice din nou.
Vlahii nu sunt altceva decât români
Zona Timocului, din Serbia răsăriteană, se desfăşoară între râurile Timoc, Morava şi fluviul Dunărea, iar comunitatea românilor de aici, spre deosebire de fraţii din Voivodina (partea Serbiei de la nord de Dunăre), care beneficiază de drepturile minorităţilor naţionale, „nu are nici un drept, chiar nici acela să ştie că sunt români, ci vlahi, după cum susţin sârbii“. Aici trăiesc peste 250 de mii de români, deşi la ultimul recensământ al oficialităţilor sârbe au fost declaraţi doar 35 de mii de vlahi şi aproximativ 3 mii de români. „Numărul oficial este un număr atât de fals, încât este de necrezut. De la an la an, de la un recensământ la altul tot ne-au împuţinat. Este foarte important cine face recensământul şi dacă numărul românilor este bun sau nu pentru autorităţile de la Belgrad. Acestor peste 250 de mii de români li se adaugă alţi peste 30 de mii care lucrează în străinătate“, ne explică domnul Jurj fenomenul.
În Serbia de Răsărit există 154 de sate, în totalitate locuite de români, şi 48 de localităţi mixte, precum sunt şi oraşele centre comunale: Bor, Zaiecear, Cladovo, Negotin, Maidanpec, Jagubiţa, Golubaţ, Velico Gradişte, Bolievaţ, Ciupria, Jabari, Svilainaţ, Despotovaţ, Petrovaţ. „Pe lângă aceste oraşe înconjurate de sate româneşti, românii/vlahii trăiesc şi în alte oraşe mai mari din jur. De aproape două secole, mare parte se mai identifică cu denumirea de vlah, aşa cum ne spun sârbii şi cum este scris oficial, însă vlahii nu sunt altceva decât români, chiar dacă alţii spun că nu ar fi aşa“, subliniază Zavişa Jurj.
În bisericile construite în ultimii zece ani se slujeşte în limba română
În cele mai multe sate locuite în majoritate de români sunt lăcaşe de cult mai vechi, construite de către bunici şi străbunici, însă acestea sunt trecute în proprietatea Bisericii Ortodoxe Sârbe, se ţin slujbe în limba sârbă ori în slava veche, iar preoţii ortodocşi români, care aparţin de Biserica Ortodoxă Română, nu au voie să slujească. Asta, în ciuda faptului că înainte de anul 1934 existau aproape 80 de biserici şi 15-20 de mănăstiri în care se slujea în limba română.
Astfel că, în ultimii zece ani, românii de aici, încurajaţi de jertfa părintelui Boian Alexandrovici (acum şi protopop al Daciei Ripensis), au început construcţia de biserici noi, împotriva tuturor opoziţiilor şi presiunilor la care au fost supuşi. „Avem, mulţumită părintelui Boian, biserici noi, construite în ultimii zece ani, în satele Malainiţa (comuna Negotin), Isacovo (comuna Ciupria) şi Busur (comuna Petrovaţ), o a patra de curând construită în oraşul Negotin, în curtea Protopopiatului Daciei Ripensis, două paraclise în satele Metovniţa (comuna Bor) şi Bobovo (comuna Svilainaţ) şi alte câteva biserici în construcţie“, explică domnul Jurj.
Aici, viii şi morţii sunt pomeniţi în limba neamului strămoşesc, românii venind cu mic, cu mare să primească mângâiere şi speranţă.
Preluare integrală. Citeste mai multe pe http://ziarullumina.ro/reportaj/nu-avem-nici-macar-dreptul-sa-stim-ca-suntem-romani