Drame romanesti, in suflete germane, pe pamant rusesc – la Resita, comemorarea victimelor deportarii in Rusia

ÃŽn aceste zile se împlinesc 67 de ani de la începerea deportării germanilor din Banat în fosta Uniune Sovietică. Cu acest prilej, așa cum este normal, în municipiul Reșița, au loc mai multe manifestări comemorative cu participarea deportaților din județele Caraș-Severin, Timiș și Hunedoara. Doar câțiva din cei peste 7000 de germani deportați în URSS au mai apucat să-și amintească clipele de groază trăite atunci. Cu același prilej, la sediul Forumului Democrat al Germanilor din Reșița, la Biblioteca Germană sau la biserica Maria Zăpezii,  a avut loc o întâlnire a celor care au supraviețuit codiților de lagăr, gerului și muncii de sclav la care au fost supuși.

La Monumentul Deportaților din Parcul Cărășana din Reșița, a avut loc o ceremonie religioasă de pomenire și depuneri de coroane iar la Biserica Catolică Maria Zăpezii a avut loc o ceremonie specială. Aseară, la sediul Bibliotecii Germane, s-a ascultat muzică simfonică cu tematică religioasă.Â

Președintele Forumului Democrat al Germanilor din Caraș Severin, Erwin Iosef Tzigla, spune că ,,la ceremonie au fost invitați să participe în primul rând persoanele care mai trăiesc- care au fost deportate și care și-au petrecut în perioada 1945 –1950, ani din viață în stepele rusești, în Donbas, Munții Urali și bazinul Donului, la exploatațiile miniere sau uzinele de acolo. La manifestări au mai participat personalități ale etniei germane din România și care au ținut în mod special să fie prezente la Reșița.

La această dată, în Caraș Severin mai trăiesc aproximativ 60-70 de persoane din cele 7000 care au fost smulse de lângă ai lor. Toți au vârsta de peste 80 de ani. Totul s-ar putea rezuma la câteva cuvinte dacă ar fi să rezumăm: Drame românești, în suflete germane, pe pământ rusesc.

Eveline Zigller spune că „Mie mi-a povestit mama…eu nu știu cum a fost, că eu sunt născută chiar în Siberia, eram mică. Mama mi-a povestit că acolo, femeile, tinere și mai puțin tinere, dar în putere, munceau cot la cot cu bărbații. Munceau în mină, la preparație la cărbune sau peste tot unde era nevoie. Erau tinere iar viața își cere dreptul chiar dacă era foarte greu. Mai aveau și ele legături. ÃŽn fine, apăreau copiii, fără ca ele să fie căsătorite, iar atunci când trebuiau să plece și să se întoarcă în România, le era rușine, nu știau ce să spună…cum a apărut un copil fără ca ele să fie căsătorite…și multe se întorceau în țară fără copii. ÃŽi luau rușii fiindcă se născuseră acolo. Eu am avut noroc. Mama nu a ținut cont de nici o preconcepție, nu a vrut în ruptul capului să se întoarcă în țară fără mine. Problema era cu rușii, care n-ar fi lăsat-o să mă ia cu ea, așa că mama m-a strâns bine la piept, s-a îmbrăcat foarte gros și nimeni nu a observat că femeia aceea are un copil lipit de ea, că sub un palton se ascund două suflete”. Elisabeta Schibick și sora ei, Krisc Josefina au fost luate dintre ai lor de la Doman. ,,Ne-am trezit cu rusșii și cu miliția la ușă în toiul nopții. Efectiv ne-au luat pe sus” spune mutter Eli. Au muncit în minele de pe Don și după cinci ani s-au întors acasă. Drame printre deportații în URSS au fost multe, unele sunt deja povestite, alte nu – și sunt destule povești încă tăinuite – fiecare cu tragismul și cu suferința ei, comunismul însă, în esența lui provocând mai multe suferințe de cât bucurii, pe acolo pe unde a trecut. Drama acestor oameni deportați a plecat de la singurul fapt că erau de etnie germană. Asta era unica vină, pentru că, la nivel decizional, liderii comuniști considerau că „Dacă antifasciștii sunt comuniști, atunci anticomuniștii sunt fasciști”. De aceea, acești nemți, care erau în mare parte și foarte pricepuți ingineri și maiștrii din uzinele reșițene, au fost duși în URSS pentru ca rușii să fure de la ei secretele economiei și tehnicii germane.

,,ÃŽn urmă cu 65 de ani foarte mulți bărbați de până la 45 de ani și fete, cu vârste între 18 și 30 de ani, apți de muncă, adică sănătoși, din întreaga țară, au fost luați de la casele lor, unii chiar de lângă soție și copii, și transportați în vagoane pentru transportul animalelor. Au fost duși până în Munții Ural sau pe Don. Nu puțini au fost aceia care și-au pierdut viața acolo datorită condițiilor grele și vitrege în care munceau” spune Erwin Tzigla, președintele Forumului German din Caraș Severin. ,,După cinci ani de muncă pentru reconstrucția Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice, în 1949, o mică parte dintre cei deportați s-au reîntors în țară. Se pare că au fost deportați peste 75.000 de etnici germani, din care 10.000 nu s-au mai întors de acolo, murind în Rusia. Din județul Caraș Severin au fost deportați un număr de aproximativ 10.000 de etnici nemți, dintre care aproape 150 mai trăiesc și acum, aproape jumătate dintre ei locuind chiar în Reșița” mai spune Tzigla.

Munceam din greu și fără mâncare

„Munceam foarte mult și de mâncare nu primeam decât o supă din varză fiartă cu apă și orez care, de fapt, era arpacaș. Din când în când ne mai dădeau și cartofi copți, în coajă. Asta era mâncarea noastră zilnică. ÃŽn rest muncă, multă muncă și grea. Dar cei de acolo, băștinașii, nici atât nu aveau, era o sărăcie lucie. Și cu toate acestea, ne mai ajutau și ei cu ce puteau” ne-a povestit o bunicuță, Elisabeta Schibick, care din păcate acum nu mai este. Bătrâna avea un dar deosebit în a relata prin ce au trecut cei de acolo și mulți sunt cei ce își vor aminti mereu povestirile ei. Â

,,ÃŽmi amintesc că într-o zi de Crăciun, s-a defectat fabrica, a căzut alimentarea cu curent. Și noi toți eram extrem de bucuroși că de Crăciun n-o să mai muncim așa de mult și de greu. Sigur, nu am fost lăsați să stăm, dar am muncit mai ușor și mai puțin, și toți eram extrem de fericiți. Am pus bucățele de material din cămașa mea pe un spin și acela a fost pomul nostru de Crăciun. Seara, în liniștea și gerul din baracă, de undeva dintr-un colț, cineva a început să cânte ,,Stille Nacht- Heilige Nacht”. O altă voce a preluat cântecul, apoi o alta și tot așa până ce tot dormitorul cânta la unison. De peste gardurile de sârmă ghimpată, ne-au răspuns bărbații. Și ei cântau colinda sfântă. Soldații ruși nu au schițat nici măcar un gest de a ne opri. Apoi, peste lagărul înghețat s-a așezat liniștea. De atunci, parcă niciodată nu a mai sunat așa frumos acest colind” mai spunea Mutti Eli. Â

 Anna Wisst, o altă nemțoaiacă care s-a întors din lagăr are acum stră-strănepoți. Este bucuroasă că s-a putut întoarce la ai săi. ,,Din nefericire, mama a a rămas acolo, în pământul înghețat al stepei pentru veci” spune cu vocea tremurândă bătrâna.

 „Mă bucur foarte mult că în fiecare an cineva se gândește la toți cei care au murit, că se adună, că spun o rugăciune pentru sufletul lor, că nu sunt uitați. Eu am luat nepoțica cu mine…știți, sunt la o vârstă, dar tare aș vrea ca și peste 10 sau 20 de ani, rudele, nepoții noștri să se mai adune și să se roage pentru cei duși de tot…e tot ce mai putem face pentru ei. Dacă n-au avut liniște aici pe pământ, măcar acolo în Cer să aibă parte de ea…“ mai spune bătrâna cu ochii umezi și obrajii uzi de la lacrimi.

Comemorarea victimelor Deportării în URSS, a fost organizată de către Forumul Democrat al Germanilor din Caraș Severin și Asociația Foștilor Deportați în URSS, însă și în spatele acestei acțiuni, ca și în spatele multora dintre altele asemenea, s-a aflat Erwin Josef Å¢igla, președintele Forumului Democrat al Germanilor din Caraș Severin. Un om aproape de românii etnici nemți din Banatul Montan, de ceea ce doresc, care știe să-i asculte și apoi să înfăptuiască ceea ce sufletul acelora le cere.

Pe măsură ce timpul trece, acești deportați sunt tot mai puțini și dacă nu s-ar organiza asemenea manifestări, cu siguranță că ar fi și uitați. Anul acesta, în cele trei zile de comemorare, s-au adunat peste 500 de persoane, nu numai din Caraș Severin, ci și din Timiș, Hunedoara sau Mehedinți. Cu toții s-au rugat la biserica „Maria Zăpezii“ din Reșița și au depus coroane de flori la Monumentul Deportaților în URSS din Parcul „Cărășana“ al Reșiței. Ochii obosiți și din care timpul a șters lucirea tinereții, au licărit o clipă în lumina lumânării, în lumina jertfei de aducere aminte. Și atunci, o lacrimă de aducere aminte și de jale pentru acei ani petrecuți în condiții inimaginabile azi, și-a făcut loc printre cutele săpate de vreme pe obrazul bătrânilor.

,,Eu nu am nimic cu timpul, dar nu știu ce are el cu mine. Mă îmbătrânește și mă gârbovește, dar nu ma lasă să uit” spune o bătrână îmbrăcată elegant în maro. ,,Așa ceva nu se poate uita, mai ales că nu am avut nici o vină” mai spune ea în timp ce așează pe marmura neagră un buchet de flori. ,,Sunt pentru mama și sora mea. Ele nu s-au mai întors din Rusia” mai spune bătrâna cu glasul abia șoptit.