Fii obervator ! Obiectiv și la ….obiect cu Gelu Ardelanu

observatorAjung cu dificultate şi dor să pot schimba un gând ce se vrea cumpătat, după ce am văzut postările voastre .
Mi-a sărit în ochi, ca o primă observaţie in(pertinentă) un articol al unui doctor în filologie, ”mare” literat român, supărat pe …lume rău de tot, pe F.B superlativ, pentru că a constatat că acesta a devenit o formă de producere literară a unor pseudo scriitori.
Să-i spun tovarăşului poet, pentru mine necunoscut, că nu mă interesează simbolistica sa, cum nu mă interesează nici supărarea venită din colţu-i întunecat şi trist.
Oamenii scriu nu pentru ai lua dânsului caimacul de pe neghezol, scriu pentru că nu s-a inventat încă F.B-ucul de dat pe goarnă direct, oamenii scriu pentru că gândesc, oamenii scriu şi majoritatea sunt iertaţi pentru gramatica lor, pentru exprimarea lor, pentru că aşa-i normal şi uman, nu toţi îşi doresc să devină genii pustii şi scorţoase, care să substituie pâinea cuiva intrat cu pantofii găuriţi în galeria literaturii române, singur cu imaginaţia sa bolnavă şi pizmaşă.
Dar nu contează personajul, atâta timp cât nici măcar citindu-i curriculumul “vitei”, n-am fost curios să-i citesc şi ceva din scriere, nu m-am simţin nici mai fericit şi nici mai uscat la ciorapi când mă prinde vreo ploaie torenţială, că-s contemporan cu aşa un col(i)os al literaturii române.
Chestia e că impresionaţii ce-i publică supărările, sunt săracii chiar uşor impresionabili, de prima metaforă, din motive de….. no comm.
Nene filologule supărat, mă uit cu drag la o fotografie a unei prietene cu Emil Cioran, Eugène Ionesco și Mircea Eliade şi constat că valorile literaturii româneşti au avut globul lor de cristal, înălţimile lor, n-au fost niciodată combinate cu micimea pe care o reprezentăm noi ăştia de la poalele Golgotei F.B.
Când te sfădeşti şi tragi de urechi plebea, eşti ca un măgar supărat pe sat, un ţăran ca mine de te-ar întâlni s-ar rezuma la a-ţi trage o boată sănătoasă pe spate, să te tot duci…..
Vi-am citit şi urmărit postările, am simţit bucuria şi curăţenia din preajma sfintei Naşteri, aşa cum am simţit în unele postări şi forţata dorinţă de a face din zilele lui decembrie un spectacol.
Am trecut, pentru moment, cu bine peste sfârşitul lumii, peste unul din sfârşiturile lumii, m-a încântat, profesional evident, ideea aplicată la un mare restaurant dintr-un zgârie nori dintr-o ţară a celor o mie şi una de nopţi, unde un meniu costa ceva peste 200 de $, dar unde locurile au fost toate pline pentru că sloganul zilei de 21 decembrie a fost unul super haios: “Serviţi acest prânz scump şi inedit la noi, pentru că aveţi şansa să nu ajungeţi să-l plătiţi”.
M-au dezamăgit în schimb amintirile unui decembrie trecut, un decembrie ce ne-a schimbat tuturor viaţa, unora doar funcţie de oportunismul ce le-a dat calitatea de “revoluţionar”.
Am avut ocazia să fiu părtaş la discuţii între revoluţionarii lui X şi cei ai lui Y, între cei adevăraţi şi cei mai puţin adevăraţi, între cei ce au ajuns la pomana porcului oferită de tov. Iliescu oricui a fost capabil să dovedească că a apărat embrionul democraţiei apărut în prag de Crăciun 1989.
Nu am intenţia să comentez mai mult oportunismul îmbrăcat într-o definiţie necunoscută ca sens, lăsaţi domnilor că muncim unii până ne dă pe nas, ne plătim taxele şi impozitele pentru a vă oferi vouă tihna unei pensii babane, că vorba aceea fără mulţi dintre voi azi nu ne era aşa de bine, poate ne împingea Necuratul să fugim din ţară, să fim pribegi cu burta plină şi creierul aerisit prin Occinent.
Aşa datorită vouă, apărătorilor democraţiei suntem aici, ne e bine peste poate, păcat că voi sunteţi nemulţumiţi şi nesatisfăcuţi.
Vine Crăciunul, aşa cum a mai venit şi o să mai vie, cu bucuria unui miracol ce în fiecare an ne tot face să ne punem întrebări, vis a vis de zilele de leneveală săţioasă, date ba de statul roman, ba de “bunăvoinţa” patronului.
Efervescenţa clasică cunoscută, care face ca sărăcia declarată să pară inexistentă. Aglomeraţie la mai te miri ce produse, aglomeraţie ce parcă vrea să nu ne lase să uităm cozile sărăciei de marfă din alte vremuri.
Ne înghesuim la nişte portocale ce în alte zile se strică în coşuri, portocale ce au uitat să se cheme “Jaffa”, cum şi noi am uitat să ne bucurăm ţinându-le în palme, cumpănind între a le mânca sau a le păstra.
S-a dus mirosul cojii uscate pe calorifere îngheţate, dar miros cu adevărat de fruct citric, mâncăm, împingându-ne la market, căzăturile calitative spaniole, adunate pentru mai nimic de românii ce încă cred că pâinea lor e altfel decât a noastră, adică mai albă şi mai mare.
Ne înghesuim la orice, ne dăm economiile strânse cu greu parcă cu dorinţa expresă ca masa de Crăciun să fie una care să ne lase laţi, să mâncăm şi să borâm, să nu-i lăsăm pe ambulanţieri să răsufle, să epuizăm tot Colebilul şi Trifermentul din farmacii, doar pentru că aşa-i tradiţia la român; opulenţă şi din piatră seacă, friptane, vinuri şi dulceţuri chiar dacă mâine stau în perfuzii şi respir artificial.
Copii dezmierdaţi de lipsa copilăriei, plângăcioşi în aşteptarea unor cadouri ce depăşesc vârsta, amatori de gadge-turi scumpe şi idioate, imaginate de minţi bolnave de câştig, jucării fără nimic uman în ele, brazi ce-şi vor pierde istoria şi fălnicia pădurii, ajungând o povară pentru cei de la salubritate , doar de dragul ca anul ăsta, să dovedim că bucuria poate avea şi forme hidoase.
Unde-s anii aceia, anii molidului de la aprozarul mirosind a murături, anii când bucuria copilului ce am fost s-a limitat la o basculantă de tablă, vopsită neecologic, dar care a fost însoţită de o carte ieftină ca preţ, dar citită cu drag pentru o bogăţie ce acum chiar nu mai contează, pentru că astăzi până şi ciobanul a schimbat boata, câinii şi cojocul, cu costumul de mii de euro şi coliba din vârf de munte, cu palatul parlamentului , şi înţelepciunea Mioriţei cu prostia fudulă şi ticul degetelor ce veşnic numără arginţi.
Unde sunt cadourile simple ale şcolii de altă dată, care la fel erau nelipsite de o carte aleasă de acei tovarăşi profesori ce ştiau să privească în sufletul copilului spre ai da lumina prin citit?
Unde sunt acele lucruri ce acum s-au îmbrăcat într-un glamour ce de multe ori sperie prin chici şi răceală?
Cum să fim mai buni, dacă nu ştim să mai privim undeva în josul vieţii, când până şi colindul a devenit un scop material şi nu unul spiritual?
Gânduri în prag de sărbătoare, aceleaşi şi aceleaşi an de an, într-o speranţă că odată normalitatea va reveni în această sărbătoare, că bucuria o să revină în suflet mai tare decât în modul în care artificial mulţi încercăm să o arătăm.
Cadoul Crăiunului s-a adunat de-a lungul unui an geru. Fiecare prietenie mai veche sau mai nouă e un imens cadou, atunci când ai convingerea că lucruri simple şi de multe ori folosite ca apanaje, fac atât de bine omului din tine.
Sunteţi prea mulţi cei pe care ar trebui să vă numesc pentru binele făcut şi darul dat, când aruncând un ochi obosit am descoperit că încă poţi spera, că lumea nu s-a întors de tot cu susul în jos, dar evident vechile prietenii îşi au locul lor de cinste, sunt importante pentru că au rămas în ciuda distanţelor şi vârstelor neatinse.
Sunt daruri vechi, Melania, Cristina, Andreea, Dora, Dorina, Dana “Rotunda”, Edith, mai noua Viorica, Gabriella Bisi, Dina Carreda, mătuşa mea adoptivă, cu toţi sardinienii ei simpatici, sunt bărbaţii cu greutate care mă onorează prin atenţia şi erudiţia lor: Horst, Robert, Tavi, Dorin, Leli, Doru, Aurel, şi toţi cei nenumiţi.
Să vă aducă Crăciunul cel mai de seamă dar : sănătatea şi lumina minţii .

Gelu Ardeleanu

Comentarii

comentarii