Iurie Darie – Îngerul s-a întors acasă… după ce ne-a luminat copilăria şi viaţa
Prietenul Horst a găsit și trimis pe net un material superb despre cel ce a fost un mare actor. Dacă aveți timp, în memoria celui care a fost ,,Iura” , aruncați-vă privirea peste aceste rânduri.
Tot mai puţini spectatori din actualele generaţii ştiu că, acum patruzeci de ani şi mai bine, cei care acum trecem de culmea dealului, pentru a porni pe panta descendentă, exultam în faţa televizoarelor de pe ale căror ecrane un actor matur, dar negrăit de tânăr sufleteşte, cald, fermecător şi spontan, ne dăruia o afecţiune şi prietenie ce depăşeau cu mult convenţionalismele meseriei.
Iurie Darie îşi iubea cu adevărat micii spectatori şi, împreună cu partenera sa de o seamă cu ei, Mihaela Istrate, cânta, recita, dansa, se plimba „pe bici bicicletă…”, întruchipa piraţi, cavaleri, cowboys şi diverse animăluţe şi, mai ales, desena; desena live, cu creta pe tabla neagră, cu cărbunele pe planşete albe, sau cu săpun ori ceară pe câte un geam care dădea senzaţia că desenul se plăsmuia în văzduh. El însuşi se declara „cel mai bun desenator dintre actori, şi cel mai bun actor dintre desenatori” cu autentică modestie, conştient fiind de sensul ironic care i se poate atribui unei asemenea încrucişări căci, după bacalureat, fusese admis simultan atât la arte plastice, cât şi la actorie, pe care a ales o în cele din urmă la clasa profesorilor Mihai Popescu şi Marietta Sadova. Era, într adevar, un reper stabil al copilăriei unei generaţii…
Tot în acea vreme, au fost patru artişti (actorii Iurie Darie, Val Lefescu, Serban Cantacuzino, şi compozitorul Dumitru Capoianu) invitaţi la Şcoala Generală nr. 174 (azi, „Constantin Brâncuşi”) din Militari, ca să ia contact cu micii lor admiratori. A fost o seară magică… La un moment dat, rugat de copii să le deseneze ceva, Iurie Darie a zămislit pe tablă un iepuraş pe care, ce să vezi, i l a dedicat în scris elevului de unsprezece ani care puţin mai înainte pusese o întrebare, prezentându-se totodată… Un autograf efemer, de cretă (dar imortalizat într o fotografie): „Lui Columbeanu”, căci puştanul de atunci e semnatarul acestor rânduri…
După rolul unei raţe în „Veronica se întoarce” (1973 – Elisabeta Bostan), Mihaela (n. 1959) a crescut, devenind treptat altă persoană, a încercat cu degetul moara de tocat destine a admiterii la actorie, şi de atunci nu s-a mai ştiut nimic de ea…
Dar tânărul ei partener şi prieten (şi al nostru) a urmat cu pas sigur cariera jalonată de la bun început de roluri cuceritoare şi charismatice. Actorul născut în 14 martie 1929, la Vadul Roşu, în judeţul basarabean Soroca, a debutat imediat după absolvirea Institutului, în 1953, cu rolul din „Nepoţii gornistului” (regia Dinu Negreanu) şi, după câteva sinuozităţi proprii tinereţii dintre care se remarca „Directorul nostru” (1953 – Jean Georgescu) s-a impus în sfârşit cu rolul principal din iconoclasta comedie avertisment fără cuvinte „S-a furat o bombă” (1961 – Ion Popescu Gopo), un personaj straniu, derutat şi derutant, amintind oarecum de arhetipalul Bérenger al lui Ionescu.
Popularitatea sa, repede câştigată, îl făcea în acea vreme să joace şi în câte două filme pe an, fie roluri de june prim sau „băiat bun”, fie compoziţii mai complexe, ca doctorul Palaloga din „Răutăciosul adolescent” (1968 – Gheorghe Vitanidis), sau apariţii în coproducţii internaţionale cum ar fi „Cenata na gradot” (1970 – Ljubisa Georgijevski), „Signale Ein Weltraumabenteuer” (1970 – Gottfried Kolditz), „Osceola” (1971 – Konrad Petzold), „Blutsbrüder” (1975 – Werner W. Wallroth), „Severino” (1978 – Claus Dobberke), „Ein April hat 30 Tage” (1979 – Gunther Scholz), sau „Sing, Cowboy, Sing” (1981 – Dean Reed). Cu umorul său cald, a adus un plus de candoare insipidelor, altminteri, comedii poliţiste din serialul „B.D…” (1970-71 – Mircea Dragan): „B.D. intră în acţiune”, „Brigada Diverse în alertă”, „B.D. la munte şi la mare”, după care l a creat pe autenticul erou picaresc Mihuţ Gălăţeanu, din „Cantemir” (1973 – Gh. Vitanidis) şi „Muşchetarul român” (1975). Şi a dovedit şi capacitatea de a compune personaje eminamente negative – în „Cianura si picatura de ploaie” (1978 – Manole Marcus) sau „Ringul” (1985 – Sergiu Nicolaescu) – şi de a portretiza personalităţi istorice Generalul Sănătescu, în „Oglinda” (1993, Sergiu Nicolaescu).
Decisive în evoluţia sa au fost întâlnirile cu regizori ca Lucian Giurchescu sau David Esrig, în perioada de aur a teatrului românesc din anii ’60 70, pe scena de la Comedie, unde a înnobilat spectacole rămase în patrimoniul nostru clasic, ca „Umbra”, de Evgheni Schwartz (1961 – David Esrig) „Troilus şi Cressida”, de William Shakespeare (1968 – David Esrig) – sau, mai recent, „Pălăria florentină”, de Eugène Labiche (1998 – Horaţiu Mălăele), ori „Patru pe o canapea şi valetul”, de Marc Camoletti (2000 – Radu Nichifor).
Destinul a fost la fel de generos cu actorul şi în viaţa lui personală. Rodul primei sale căsnicii, fericită şi armonioasă, cu actriţa Consuela Darie, a fost Alexandru, sau „Ducu” (un nou punct de tangenţă cu subsemnatul: am fost colegi de liceu la Sava, la un an diferenţă – mergeam uneori pe la ei, pentru ca Ducu să mă instruiască în vederea examenului de admitere la regie, pe care tocmai îl luase, iar din camera alăturată mă mobiliza râsul vesel şi viguros al tatălui său). Răpusă prematur de boală, buna Consuela, cu limbă de moarte, l-a lăsat pe Iura în grija colegei şi prietenei lor fidele, Anca Pandrea care avea să-i aline durerea despărţirii, dăruindu-i aceeaşi împlinire şi în cea de-a doua jumătate a vieţii. Între timp, tânărul Alexandru Darie s a impus printre cei mai importanţi regizori români de teatru, ajungând în prezent directorul prestigiosului Lucia Sturdza Bulandra.
După mai mult de cincizeci şi cinci de ani petrecuţi pe scenă şi în faţa camerelor de filmat, ocolit chiar şi la optzeci de ani de aripa întunecată a senectuţii, actorul mărturisea: „Nu sunt un visător. Sunt un cetăţean cu picioarele pe pământ, care visează din când în când şi care îşi mai foloseşte aripile şi imaginaţia din când în când”. Din păcate, imediat după aceea, vârsta şi-a spus cuvântul… Cele mai recente întâlniri ale noastre au avut loc în anul 2011, pe baricadele luptei pentru ocrotirea câinilor fără stăpân şi împotriva infamului proiect de „lege a eutanasiei” (din fericire, respinsă de Curtea Constituţională, la începutul acestui an) – căci Iura Darie era şi un nestrămutat iubitor de animale, asemenea tuturor oamenilor cu suflet mare.
La Gala Premiilor GOPO 2012, actorului i-a fost omagiată întreaga carieră. Iura, însă, suferea de Alzheimer, aşa că relaţiona dificil cu lumea din jur, şi pe mulţi dintre noi nu ne mai recunoştea… Totuşi, vitalitatea sa energică nu-l părăsise şi, arătând mult mai tânăr decât vârsta sa reală, era în continuare exuberant şi glumeţ, aşa cum îl cunoscuserăm toată viaţa – inclusiv datorită soţiei sale, Anca Pandrea, neclintită de lângă el şi dedicată misiunii de a-i înviora şi înfrumuseţa necontenit viaţa. Dar, cum nici un miracol nu durează la nesfârşit, în cele din urmă boala s-a dovedit mai puternică… În vara aceluiaşi an, Iurie Darie a intrat în faza finală – prăbuşire urmată, inevitabil, de înălţarea la Dumnezeu, cu aripile despre care vorbea în interviul menţionat mai sus, petrecută în ultimele minute ale zilei de ieri, 9 noiembrie 2012.
Ne vom aminti întotdeauna pe cel care a îmbogăţit inestimabil patrimoniul teatral şi cinematografic românesc, care a iubit în egală măsură oamenii şi animalele, şi care, mai ales, a adus atât de multă căldură şi lumină copilăriei multora dintre noi. Te-ai întors acasă, printre îngeri, dragul nostru Iura…
De Mihnea Columbeanu | cinemagia.ro