Jiveli România, Trăiască Serbia, dar….

A dat Domnul să am un pic de timp pentru a trece la starea normală a omului care-şi poate permite, fără să ceară voie, să-şi pună câte o întrebare pertinentă din punctul lui de vedere, ba şi public.
A început Campionatul european feminin de handbal, iar rezultatele primei zile nu le comentez eu, pentru a nu intra în categoria generalizată deja la noi de specialist în agricultură şi sport.
Când acest campionat s-a spus că se va desfăşura în Serbia, şi unde, am crezut că trebuie să trec pe la orl-ist pentru nişte spălături .
Mai apoi m-am simţit cumva mândru că Vrsac-ul cel cunoscut ca şi “capitala Banatului de dincolo”, orăşelul de la marginea războiului, tern şi parcă sortit să fie puntea de legătură a contrabandei de toate felurile, va intra în istorie şi prin faptul că a găzduit o competiţie la care noi românii nici nu putem visa.
A ajuns Vrsac-ul să aibă pe lângă Cula cea trecută de cinci secole şi berea cu mustăcios, numită nu ştiu de ce “prvi mai”, să aibă o sală de sport , la fel nu ştiu de ce, numită banal “Millenium”.
Peste noi românii au trecut ceva ani de democraţie înregistrată la OSIM, peste Serbia au trecut avioanele americanilor veniţi să împartă o ţară mare cu oameni asprii, cei mai slavi dintre slavi, în mici cnezate, uşor de condus cu telecomanda.
La noi au căzut vorbe, la ei au căzut bombe şi au murit oameni. Ei îl au pe Goran Bregovici, juma’ sârb, dacă mama contează, noi îl avem pe ”Ţăndărică” cover-istul ce se încăpăţânează să pară original şi noi să-l credem.
A fost război în Balcani, Dunărea a înghiţit poduri de la Novi Sad la Belgrad, sârbii s-au dus voluntari cătane, dar ciudat niciodată radioul n-a uitat să cânte, armonicaşii n-au tăcut, parcă încercând să acopere infernul bombardamentelor.
Am cunoscut fireşte fosta Iugoslavie, implicit Serbia, am umblat ca tot românul pe colo şi colo cu bocceluţa speranţei de îmbogăţire, am contribuit la a scăpa piaţa noastră de toate nimicurile trebuincioase lor.
N-am dus naftă, dar am dus caiete şi creioane, am dus aţă nu de ştricuit, ci de legat florile, am băut bere şi la Pancevo şi la Belgrad, şi la Marcovaţ şi la Ali Bunar , şi la Sălciţa, am băut cafea şi la Sarajevo, Zenica şi Banja Luka, am traversat şi cunoscut Slovenia în drumurile, legale, spre Italia.
Orice am făcut, am făcut încercând să şi înţeleg oamenii, felul lor de a fi.
Mi-a părut ciudat războiul când niciodată în Bosnia, musulmanii rudari, adică minieri, nu ne-au vorbit de răul ce venea de la Belgrad, dar asta e altă poveste, a unor seri excepţionale de vară, între a asculta muezinul ce chema la rugăciune şi răcoarea munţilor, ce o simţeai până-n unghii, răcoare ce te îndemna la un coniac cu un gust ce la noi dispăruse de mult.
A venit războiul să radă dacă nu un popor, atunci măcar să-l supună, a venit războiul să educe verticalitatea, dar ciudat sârbi n-au dispărut, ba parcă legenda păsării Phoenix e legată de acest popor, pentru că sub bombe şi gloanţe, de sub ruine şi morţi, au crescut vinetele mai mari şi mai ieftine, americanii nu şi-au luat carbogazoasele cunoscute ,jumate sodă caustică, pentru a nu uita sârbii cine-i tartorul, şi uite aşa viaţa lor a mers înainte, oamenii s-au adunat de prin toate colţurile lumii, de pe unde au muncit lăsaţi de Tito cel atât de hulit de comuniştii noştri.
Serbia a rămas undeva într-o uitare în memoria colectivă şi aşa scurtă şi deficitară a europenilor, noi cei din Vest-ul României ne-am mai spurcat plămânii, din lipsă de bani, cu ţigările lor ieftine, dar şi la noi Serbia a devenit un fel de loc uitat, neinteresant.
Ne-am zbătut să ne facem un brand de ţară cu o frunză mai chicioasă decât cea care i-a acoperit Evei ruşinica ce l-a dus pe Adam la păcat, ne-am tras stadion chiar şi cu gazon, în miezul României , ne-am propus să strângem din cur şi să facem şi o sală polivalentă, tot în miezul………, poate, poate se leagă vreo chestiune şi intrăm şi noi măcar prin sport în lumea bună.
Mă întrebam, fără răspuns, cine a dat bani unei ţări secate şi aparent îngenunchiate, fără industrie şi cu un şomaj exploziv, să o aducă acolo unde americanii n-o doreau?
Cine a avut ideea să construiască o sală ultramodernă, în orăşelul ăsta dintre două lumi, ba chiar să-i ofere, prin el, şansa Serbiei de a redeveni o ţară europeană?
Sunt nişte întrebări ce mă fac să bănuiesc că deşi teoretic ar trebui să avem nişte paşi în faţa sârbilor, în curând vor fi la fel de europeni ca noi, poate chiar peste, îşi vor vâna în continuare criminalii de război, dacă asta va mai interesa pe cineva.
N-au făcut sală la Belgrad, că vorba aceea au Pionirul-ul, n-au făcut-o la Smederevo, că au Dunărea, ci au făcut-o la Vrsac, parcă încercând să ne facă semnul ăla cu degetul , împrumutat tot de la „civilizaţii” de americani.
Mă uit la fiorul patriotic al spicherului de pe TVR1, legat de numărul mare de români ce participă la meciurile echipei naţionale de handbal, dar aş vrea să-l informez, că românii de pe la noi sunt la ei acasă în Vrsac, cu sau fără voia vameşilor noştri îndărătnici şi corecţi…..
Mă bucură evenimentul, mă bucură realizarea poporului ăstuia pe care eu îl iubesc, mă bucură că aproape de noi e o sală care poate, odată, voi ajunge să o văd, de ce nu cu ocazia vreunui concert .
Hai România!!

Gelu Ardeleanu

Comentarii

comentarii