Nu-mi place iarna, și basta ! Eu iarna nu dorm! Hai sictir!
O vreme de nu-ţi vine nici să-ţi duci câinele la pişat, cine are evident, pentru că un câine cu boaşele îngheţate valorează cât un nap, deci degeaba mai încerci să explici cuiva cât ai dat pe el şi din ce părinţi campioni se trage.
Nu-mi…place iarna, probabil într-o altă viaţă am trăit doar în zone cu căldură, nu-mi place să fac pe Yeti şi să stau cu lopata în mână făcând pârtie pe lângă baraca ce cică-i semn al bunăstării, dar unde n-ai voie să te joci cu chibriturile, că arde ca cetina bradului.
Iubesc verdele verii, hoinăreala în weekend, oriunde şi fără scop, iubesc culorile toamnei ce vrând nevrând duc spre mohorâtele zile de iarnă oriunde ar fi ele, la fel de urâte.
Mai lipseşte să urle lupii la marginea târgului, şi atunci feeria-i completă, nu mai trebuie să faci altceva decât să şi zâmbeşti trist din vreo fotografie prost făcută intenţionat pentru a se putea citi din ea, de miopi, satisfacţia-ţi nesatisfăcută.
Ce ai de făcut într-o aşa zi, pe o aşa vreme? M-am gândit la o ieşire cu aparatul la făcut nişte fotografii gri cu vagi culori date de beculeţele vesele, puţinele existente din motive de austeritate, dar mi-au luat-o prietenii înainte, m-e ciudă, dar constructiv .
Aştept totuşi seara , e posibil să nu renunţ la idee, poate găsesc şi eu vreun unghi reuşit, ceva de tras pe memoria sculei de fotografiat evident.
E iarnă şi-n sport, aşa că tv-ul nu ajută la schimbarea stării mele de alb ce nu-mi spune nimic, campania erect-orală cică s-a încheiat, catindaţii la căprării parlamentare stau cu bucile strânse de emoţie, întrebându-se hamletian: voi fi sau nu voi fi parlamentar?
Presidentul şi-a băgat picioarele-n Cotroceni şi a întins-o la munte să se ozoneze şi să se dea cu snow mobilul după o seară de chef, reporterii, infanteriştii presei, aleargă şi ei să prindă îndi(n)rect vreo flatulaţie, sau râgâială a ăstuia, ce să aducă audienţă postului şi lor niscaiva bonusuri salariale, că de, viaţa-i grea, geaba eşti cu ecusonu-n piept, geaba scrie pe el “Presa”, poate să scrie şi “Teascul”, oamenii sau cam săturat şi de câinele păzitor al democraţiei, pentru că s-a transformat într-un căţeluş ce doar schelălăie funcţie de cubuleţul de zahăr din palma stăpânului.
Bag botul într-o cafea ieftină, dar bună, trăiască Liedl şi cine l-a făcut, şi mă dau intelectual de după amiză, adică încerc să emit păreri, să mă fac că gândesc, dar asta ţine puţin, mă plictisesc de mine însu-mi şi aerele mele, aşa că am o singură posibilă activitate de executat, până voi mai găsi una, îmi bag căştile în urechi încercând să ascult un pic de muzică, şi să mai citesc câteva rânduri recitite de încă vreo două ori, despre Isatabu, adică Guadalcanal, insula aia din Pacificul de Sud, ce face parte din arhipelagul insulelor Solomon, şi pe unde pe la 194 şi ceva s-a luptat William Manchester, până s-a săturat de război şi japonezi şi a spus: “adio arme!!”
Citesc şi o ascult pe “englezoaica” mea preferată, adică Joan, totul e un fel de linie imaginară între Caraibele naşterii ei şi Guadalcanalul răposatului William ce ne-a lăsat o imagine a celui de-al doilea Război Mondial, alta decât cea din cărţile de istorie făcută de noi pe la şcoală, istorie oricum parcă alta decât cea predată astăzi.
Joan zice ceva despre babi com bec, şi eu citesc despre japonezi canibali, dar patrioţi, ciudată combinaţia , nu-i război şi dragoste.
Ştiu că s-au scris multe şi dă bine dragostea în timp de război, e un fel de melanj între alb şi negru dar din care nu dă întotdeauna gri, doar când autorul vrea să-şi facă cititorii să plângă, adică-i un rău cu R.
Că tot vorbesc singur scriind, vă recomand, dacă n-am mai făcut-o, un film super pe această temă a iubirii şi războiului; “Mâine mergem la cinema”.
Filmul nu-i american ci polonez, regia nu e semnată Roman Polanski, dar filmul e excepţional, îl poţi vedea cu tot scenariului fără hepiend de câteva ori fără să te plictiseşti.
Ascult muzică şi citesc, mă apucă evident somnul, rândurile cărţii se dublează, am grijă să nu-mi cadă cartea pe bot, că e destul de groasă şi grea, când printre moţăială nedecisă, văd că se luminează ecranul telefonului meu ce are un logo ce ne explică ceva despre oameni conectaţi, atât de conectaţi în Europa, încât şi-au luat jucăriile şi au plecat să-i conecteze şi pe indieni cu tot cu Raj Kapour, Regele Gunoaielor şi vacile sfânte din jurul Taj Mahal-ului .
L-am privit cu (ne)plăcere, gândindu-mă că s-a dus dracului tihna mea, aşa cum e ea, fadă şi dezamăgită, precis s-a găsit vreo chestie de făcut şi-n acest început de uichend, nu de necesitate, ci pur şi simplu din plăcerea unora, neînţeleasă de mine, de a încerca să-ţi dovedească în orice clipă că Dumnezeu din ceruri are un corespondent aici pe Pământ.
Conexiunile între puţinele mele sinapse se fac cu o viteză milisecundică, pot să nu răspund, avantaj eu că nu îmi stric seara, sau pot să răspund şi să am după convorbire posibilitatea să fiu convins că lumea e nebună, ba chiar condusă la toate nivelurile de nebuni.
Hotărăsc să răspund, dar ciudat la celălalt capăt al firului se aude o voce de bărbat, iar “alo”-ul meu n-are efect, omul vorbeşte singur, ceva de genul: “ sunt senatorul X, n-am reţinut numele că vi-l spuneam, votaţi pentru bla, bla, bla, bla, bla ,bla, blaaaaa…..
Am ascultat până la blaaaa, apoi simţind că-mi vine să borăsc, am închis telefonul şi-am fugit să-mi bag capu-n budă, că n-am Emetiral acasă, cum n-am un antinevralgic.
N-am borât, dar am tras o scuipătură, în budă evident, apoi m-am întors să văd numărul de pe care vorbea senatorul ăla de mi-a promis că mă va salva de la umilinţa asta naţională, că numai mâine nu-i poimâine şi nu voi mai avea timp să scriu din cauza altor plăceri ce mi le voi putea satisface material, cum ar fi o excursie în jurul blocului vecin.
Surprinzător, nu exista un număr de telefon, pentru că acel apel cu grohăiala duhnindă a personajului, a fost distribuită printr-un sistem electronic, ce probabil alege aleator câteva sute, mii, zeci de mii de numere de telefon ale unor muritori ca mine, le formează odată, prostul, doar eu, răspunde şi ascultă timp de câte zeci de secunde îndemnul vreunui burtos căruia veşnic i se vede buricul, din cauza nasturelui de la cămaşă ce nu stă niciodată închis.
Până aici am înţeles totul, cu toate că oficial cică campania s-a încheiat, nu mă interesează care cui i-o trage, dar obsesia mea e legată de banii, cică puţini, alocaţi unei campanii electorale ce s-a vrut de o austeritate maximă, acceptând că fotoshop-ările de liposucţie la madame şi scoatere a bărbiei duble la madamii de pe afişele electorale, au fost făcute de tineri îndrăgostiţi de calculator şi membrii ai organizaţiilor de tineret ai diverselor partide şi alianţe.
Pentru a face o astfel de acţiune de chemare la vot printr-o companie de telefonie mobilă, ce abia aşteaptă să mai sugă un eurocent, înseamnă că te-a ţinut curul, evident nu de la partid, că partidu-i sărac, ci de la tine de acasă, din puţinul, din bruma de bani moştenită de la părinţi, şi acum luată de la gura copiilor proprii.
Mari sacrificii, mari patrioţi candidaţii noştri, atât de mobilizatoare sunt gesturile lor, încât mâine nu pot rata votul, chiar dacă o dilemă a unui personaj caragialesc mă face să fiu un veşnic semn al întrebării.
Gelu Ardeleanu