S-a mai stins o stea de pe cerul poetilor- a murit poetul Gheorghe Azap
În această zi, tocmai în această zi, când mi-ar fi reamintit, hâtru cum îl ştim toţi prietenii lui, „ehei, Villonele – (era alintul lui din epistolarul nostru, neagreat de revistele simandicoase, deh…) – ai văz’t cât de simplu e să dăm cu „contractul social” al lui papa Rousseau (căsnicia) de pământ şi noi, flăcăii să ne redobândim libertăţile?”.
Apoi i-aş fi spus zilele astea, vizitându-l cu Nicu Pătruţ, că de dincolo de calmul „horizontic” îmi dă ghes, pe-aproape, pensioara. Sigur că el ar fi făcut ochii mari, ochii aceia care o bucurau pe mama, când ne pregătea meniurile boemei adolescentine, să spună că albastrul acela ne înfrăţeşte, nu doar poezia, apoi sigur că ar fi lăcrimat, intuind că proiectele mele, cu care mă lăudam lui, din 17 septembrie 2012, m-ar fi îndepărtat de simbolul nostru ascensional, Muntele miracolelor. Dar fotografiile fetiţei şi ale femeii frumoase, duse lui de confraţii facebook-ieni, l-au bucurat mult şi-i alungau tristeţea şi spaima că vor rămâne în Banatul nostru imperial doar mormintele părinţilor mei.
Vai, şi câte mi-ar fi spus, lăudând ideea înfiinţării editurii, un vis al nostru, vechi de când el, deja membru al Uniunii Scriitorilor din România, hăt la crugul anilor ’70, devenise reperul nostru inconfundabil. Astă vară împlinise 75 de ani dar oficialii nu s-au înghesuit cu aniversările, politica a luat multora minţile.
Cetăţean de Onoare al Oraviţei, poetul redutabil despre care au scris condeie valoroase ale criticii literare româneşti, prezent în toate bilanţurile literaturii române postbelice (dicţionare, antologii) a plecat să deschidă, ştiu sigur asta, traseul promoţiei sale şi al promoţiei noastre într-o lume mai bună. Şi mă bate un gând să-i urmez, poate chiar să continui acolo a-i monografia poezia, cum a fost începutul trudei mele în 1999, la altă aniversare a lui.
Cu siguranţă, de dimineaţă, Dumnezeu l-a primit între consilierii lui de nădejde, rugându-i pe sfinţii rigizi să reînveţe ce este demnitatea de a-ţi purta numele în lume, cinstea, modestia, buna întemeiere a lucrării harului artistic, prietenia. Cu bine, fratele nostru drag, vom încerca să mai oblăduim mersului lumii voinţa de moralitate şi de normalitate şi apoi te-om urma în ţara aceea unde cu adevărat toţi sfinţii vor prăznui în posteritatea acelui inconfundabil „il cenaccolo”!
Ionel Bota