Siamo sulla stessa barca! Cum putem noi să-i ajutăm pe oamenii aceștia?!

Siamo sulla stessa barca. Poate v-ați întrebat de ce nu am mai spus nimic despre experiența din Lampedusa imediat după încheierea ei, însă a fost una atât de profundă încât nu ne-am găsit cuvintele potrivite până acum. A trecut totuși o săptămână, așa că am decis să dăm o șansă gândurilor, mai așezate astăzi.

14 octombrie 2019 a fost ziua în care s-au împlinit 6 ani și 11 zile de la un eveniment deopotrivă marcant și tragic : naufragiul de pe insula italiană Lampedusa a unei bărci cu peste 500 de refugiați din Libia, Eritrea, Somalia și Ghana. 368 de victime. 155 de supraviețuitori. 3 OCTOMBRIE 2013, o noapte și o zi pe care lampeduzienii, alături de familiile victimelor, și le amintesc cu multă tristețe, durere și suferință.

În fiecare an de la nefericitul eveniment, la începutul lunii octombrie, Lampedusa devine casă pentru mulți europeni. Comitato Tre Ottobre, asociație locală, își ia responsabilitatea pentru comemorarea victimelor prin diverse activități și evenimente, alături de sute de tineri din întreaga Europa. De data aceasta, la invitația partenerilor de la Institutul Tehnic și Tehnologic ,,Leonardo Da Vinci” din Foligno, Italia, am avut ocazia și noi (Pr. Prof. Nicolae Chiosa alături de Cristina Oțelariu si Cezara Perian), reprezentanți ai Colegiului Național ,,Traian Lalescu” din Reșița, să luăm parte la acest proiect amplu, cu scop umanitar.

Indubitabil, și pentru ceilalți tineri europeni a fost o experiență cel puțin interesantă, în special pentru cei provenind din țări în care există și se manifestă acut fenomenul migrației, însă pentru noi, cei din România, a fost cu siguranță ceva nou, altfel, profund și foarte, foarte emoționant. Am reușit să ne creștem propriul grad de conștientizare privitor la fenomenul migrației și la implicațiile sale, mai ales din mărturiile copleșitoare ale câtorva din supraviețuitori: ,,Nu venim în Europa de bine ce ne e la noi în țară. Venim din cauza condițiilor grele, a fricii și terorii la care suntem supuși zilnic.”, ,,Și noi suntem oameni ca voi, avem sentimente, avem dorințe, avem familii pe care suntem nevoiți să le lăsăm în spate în drumul spre un trai mai bun. Asta e soarta noastră acum…ieri au fost alte țări în nevoia emigrării, astăzi suntem noi, mâine cine știe cine va fi ? “.

Siamo sulla stessa barca. Prin intermediul numeroaselor ateliere pe diverse aspecte ale migrației, am înțeles că acest proces este unul continuu, neoprit încă de la momentul său inițial, care nu a fost niciodată oprit, așa cum fals informează mass-media de pretutindeni. Am încercat, pe cât este omenește posibil, să empatizăm și să rezonăm cu cei care recurg la un astfel de gest riscant, dar și cu cei binevoitori să îi primească și să îi ajute cu actele și cu acomodarea la noul lor mod de viață. Cu ajutorul serilor de film și spectacol, am cunoscut mai bine poveștile de viață ale supraviețuitorilor și am reușit să gustăm puțin din cultura fascinantă a africanilor.

Ziua de 3 octombrie, poate cea mai importantă a întregii săptămâni de proiect, a debutat cu o procesiune până la Poarta Europei, o procesiune de comemorare nu doar a celor peste 300 de persoane decedate în urma naufragiului, dar și a celor aproximativ 19 000 de oameni care au murit în ultimii 6 ani în apele agitate ale Mării Mediterane. Am continuat evenimentul, ,,cu toții pe aceeași barcă”, până în larg, unde a avut loc naufragiul, în prezența emoționantă a familiilor victimelor și a câtorva din supraviețuitori, unde, în semn de comemorare, au fost aruncate în apă coroane de flori.

,,Impresionant”, ,,emoționant” și ,,trist” au fost cuvintele cele mai folosite de noi în acele zile. Am avut parte de o lecție de conștientizare și de recunoștință pentru tot ce avem și pentru familiile pe care le avem, pentru condițiile și, îndrăznesc să spun, că și pentru țara/țările în care trăim. Am ascultat mărturii cutremurătoare și lecții de viață descrise predominant prin pierdere, speranță și reîncercare. Câtă suferință poate fi în sufletul unor părinți care ne mărturiseau că ,,Revenim în fiecare an în Lampedusa în speranța că vom afla ceva concret despre cei doi fii ai noștri pe care i-am pierdut, mai bine zis de care nu mai știm nimic, din momentul naufragiului” ?

Sunt lacrimile suficiente, ca semn al solidarității în astfel de tragedii? Cum putem să împiedicăm ca alte evenimente tragice să se întâmple? Cum putem noi să-i ajutăm pe oamenii aceștia (refugiații), care în mod evident au nevoie de ajutor ? Ne-am pus și astfel de întrebări. Am găsit prea puține răspunsuri, dar am devenit conștienți de aceste probleme, aparent fără soluție, așa cum spunea și primarul din Lampedusa: ,,Oamenii nu trebuie abandonați în larg, din apele mării oricine trebuie salvat și abia pe uscat se poate negocia…”

Siamo sulla stessa barca. 7 OCTOMBRIE 2019 – la câteva mile de Lampedusa, o altă barcă cu 50 de refugiați la bord s-a scufundat. Doar 13 cadavre au fost identificate până în acest moment, în prinicipal doar femei, în jurul vârstei de 20 ani…

Au consemnat Perian Cezara și Oțelariu Cristina

Comments

comments

Powered by Facebook Comments