Un strop din istoria uitata a Romaniei – Elena Cuza – Prima doamna a Romaniei

MEMORIA ELENEI CUZA AR TREBUI CINSTITĂ CA A PRIMEI DOAMNE A ROMÂNIEI, SUSŢINE UN PREOT ROMÂN DIN AUSTRIA

            Lespedea de mormânt a Doamnei Elena din cimitirul familiei, de lângă biserica conacului părintesc din Soleşti-Vaslui (aflat şi acesta din urmă într-o stare avansată de deteriorare sau ruină), cu inscripţia pe care o are (“Elena Cuza, 17 iunie 1825 – 2 aprilie 1909, Doamna României  24 ian. 1859 – 11 fevr. 1866”), spune totul, dacă ştii numai să-i desluşeşti tâlcul. Aici, în mormântul mamei ei Ecaterina – Catinca Rosetti (născută Sturdza), îşi doarme somnul de veci prima Prinţesă a României, nu la Bucureşti, nici la Iaşi, nici la Argeş, şi nici într-un cavou somptuos ori în gropniţa vreunei mânăstiri vestite din România. Introvertită, modestă, timidă, retrasă, marcată de o serie de inhibiţii şi complexe de inferioritate, rezultat al educaţiei severe dată de o mamă conservatoare şi dominatoare, Doamna Elena Cuza a reuşit cu greu, şi nu de fiecare dată, să şi le depăşească şi să-şi capete încrederea în sine. Aceste trăsături de caracter, precum şi faptul că a pus obligaţiile faţă de mama ei înaintea celor de soţie, apoi de Prinţesă a ţării, a aruncat o umbră asupra căsniciei ei cu Prinţul Alexandru Ioan I (1859-1866, †1873). Prinţul Cuza era tot ce se putea imagina opus caracterului Doamnei Elena: extrovertit, chipeş, impulsiv, conştient de valoarea lui, galant cu femeile etc. Elena îşi iubea foarte mult soţul, acoperindu-l, susţinându-l şi apărându-l, şi ajungând, după 1862 – adică după revenirea ei de la Paris, unde fusese trimisă de Cuza în anul 1860 – să-şi îndeplinească obligaţiile de protocol şi reprezentare, ca Primă Doamnă a Țării, într-un mod în care îl uimea chiar şi pe Domnitor. Doamna Elena Cuza a oferit suficiente momente în viaţa ei când a dat dovadă de un curaj, spirit de iniţiativă şi energie incredibile, de pildă după înăbuşirea revoluţiei de la 1848, când ”revoluţionarii fugeau din Iaşi spre Galaţi, urmăriţi de oamenii domnitorului Mihail Sturdza“, tânăra Elena Cuza “a pornit singură de la Soleşti spre Galaţi, unde a mers să îl vadă pe vice-consulul britanic Charles Cunningham. Împreună au pus la punct evadarea lui Cuza la Brăila. De acolo, au fugit la Cernăuţi şi mai departe la Viena şi Paris. S-au reîntors în Moldova peste un an, când venise domn Grigore Ghica”, după cum scrie Irina Manea, “Elena Cuza – dincolo de legendă”, pewww.historia.ro. La fel s-a întâmplat şi după abdicarea lui Alexandru Ioan I, pe data de 11/23 februarie 1866, când familia Elenei Cuza i-a cerut acesteia să divorţeze. Motivul era că organizatorii loviturii de stat au plănuit astfel lucrurile încât să îl surprindă pe Cuza în pat cu amanta Maria Obrenovici, act care să justifice atitudinea opoziţiei şi forţarea abdicării, dar şi îndepărtarea Elenei de soţul ei:

            Doamna Elena a refuzat cererea familiei ei, de a divorţa de Domnul detronat, care acum avea nevoie de ea mai mult decât oricând. L-a urmat în exil, l-a îngrijit, iar după moartea acestuia, întâmplată în anul 1873, a revenit în România, stabilindu-se la Piatra Neamţ, unde a trăit departe de tumultul politic de la Bucureşti, însă în singurătate şi sărăcie, continuând totuşi să mai ajute săracii cu cât putea.

            Dincolo de caracterul ei introvertit, de modestia şi timiditatea de care era stăpânită, se pune acum întrebarea care a fost atitudinea Ţării, a poporului, a Casei Regale, a guvernelor şi chiar a Bisericii faţă de această Primă Doamnă a României. Revenim la impresia pe care o produce piatra de mormânt de la Soleşti. Mie îmi dă mai degrabă impresia că românii nu ştiu să-şi aprecieze şi să-şi respecte oamenii, nici pe timpul când sunt în viaţă, şi nici după moartea acestora. Este o mare deficienţă în caracterul neamului nostrum, şi aceasta nu depinde nici de religie sau de confesiunea de care ţin, nici de starea socială sau culturală. La greco-catolici s-a întâmplat acelaşi lucru, dacă ne gândim doar la Mitropolitul Atanasie Anghel (†1713), întemeietorul Bisericii Unite, la Episcopul Inochentie Micu Klein, la membrii Școlii Ardelene etc.

            Locul odihnei de veci a lui Alexandru Ioan I Cuza şi a Doamnei Elena ar fi fost într-un Pantheon, similar celui din Paris sau Walhalla (Regensburg) sau la Sfânta Patriarhie, pentru că dacă nu erau ei, atunci nu se crea locul şi scaunul domnesc nici pentru Dinastia de Hohenzollern-Sigmaringen, viitoarea Casă Regală română, pe care o respect totuşi, în ciuda unor omisiuni de care a dat dovadă şi în cazul Familiei Domnitoare de Cuza, scrie Pr. dr. Ioan Marin Mălinaş, Austria, care a folosit drept sursă de informare şi cartea lui Constantin Gane (1885-1962), “Trecute vieţi de doamne şi domniţe” (3 vol., 1933-1939).

Ruinele Conacului din Solesti-Vaslui

123  4

1. Doamna Elena Cuza, [litografie] de Carol Popp de Szathmari, 1864, litografie, Paris, BAR – Cabinetul de Stampe, Desene, Hărți și Fotografii. [extras din: http://roncea.ro/tag/alexandru-ioan-cuza/], reproducere ca timbru postal, 1979, București.

1/2/3, luat din: http://www.ziaristionline.ro/wp-content/uploads /2013 /01/ Doamna-Elena-Cuza-Un-destin-pentru-Romania-Cadou-Ziaristi-Online-Ro.pdf.

2. Stema Principatelor Unite.
3. Domnitorul Alexandru Ioan I Cuza al României (1859-1866).

4 Casa Elena Cuza din Piatra Neamt

Doamna României,

adică

Măria Sa Doamna Elena Cuza prima Principesă a României !

                                                        de

Preot Dr. Ioan Marin Mălinaș,

                                                          Austria

 

Cu puțin timp în urmă mi-a căzut în mână lucrarea lui Constantin GANE (1885–1962), Trecute vieţi de doamne şi domniţe. Cele mai frumoase istorii…, ducându-mă imediat cu gândul la Doamna Elena Cuza a României (1825-1909). Așa am ajuns să scriu articolașul de față. La început am început să răsfoiesc ceva literatură de specialitate, pe care o dețin în biblioteca mea din Austria (pentru că o altă parte a cărților mele se află în România), precum și să caut pe internet informații scrise și ilustrație online. Pe încetul m-am cufundat într-un abis de documentație scrisă și ilustrată, fiind nevoit să fiu foarte selectiv și să mă rezum doar la ecoul perceput de posteritate, referitor la Prima Doamnă, Elena Cuza, prima Prințesă a României (1859-1866).

Lespedea de mormânt a Doamnei Elena din cimitirul familiei, de lângă Biserica conacului părintesc din Solești-Vaslui (aflat și acesta din urmă într-o stare avansată de deteriorare sau ruină), cu inscripția pe care o are, spune totul, dacă știi numai să-i deslușești tâlcul. Aici, în mormântul mamei ei Ecaterina – Catinca – Rosetti (născută Sturdza), își doarme somnul de veci prima Prințesă a României, nu la București, nici la Iași, nici la Argeș și nici într-un cavou somptuos ori în gropnița vreunei mănăstiri vestite din Romania. Introvertită, modestă, timidă, retrasă, marcată de o serie de inhibiții și complexe de inferioritate, rezultat al educației severe, al unei mame conservatoare și dominatoare, Doamna Elena Cuza a reușit cu greu, și nu de fiecare dată și le depășască ori să-și capete încrederea în sine. Aceste trăsături de caracter, precum și faptul că obligațiile față mama ei  le-a pus înaintea celor de soție, apoi  de Prințesă a aruncat o umbră destul de întunecată asupra căsniciei dintre ea și Prințul Alexandru Ioan I (1859-1866, †1873). Prințul Cuza era tot ce se putea imagina contrariul caracterului Doamnei Elena: extrovertit, chipeș, impulsiv, vorbăreț, arogant, conștient de valoarea lui, cu personalitate, juca cărți, se simțea bine printre oameni, galant cu femeile, pentru a nu folosi un termen nepotrivit etc. Elena își iubea foarte mult soțul, acoperindu-l, susținându-l și apărându-l, ajungând după 1862, adică după revenirea ei de la Paris, unde a fost trimisă de Cuza în anul 1860, să-și îndeplinească obligațiile de protocol și reprezentare, ca Primă Doamnă a Țării, într-un mod, în care îl uimea chiar și pe Domnitor. Doamna Elena Cuza a oferit suficiente momente în viața ei, când a dat dovadă de un curaj, spirit de inițiativă și energie incredibile. De pildă:

„După înăbuşirea revoluţiei de la 1848, Elena Cuza a dovedit o altă trăsătură de caracter. Pusă în faţa unei situaţii periculoase, ” revoluţionarii fugeau din Iaşi spre Galaţi, urmăriţi de oamenii domnitorului Mihail Sturdza “, ce ameninţa siguranţa soţului ei, această tânără femeie timidă şi lipsită de încredere în sine, a dovedit o energie extraordinară, iniţiativă şi hotărâre. A pornit singură de la Soleşti spre Galaţi, unde a mers să îl vadă pe consulul britanic Cuninghan. Împreună au pus la punct evadarea lui Cuza la Brăila. De acolo, au fugit la Cernăuţi şi mai departe la Viena şi Paris. S-au reîntors în Moldova peste un an, când venise domn Grigore Ghica.”,

scrie  Irina Manea, Elena Cuza – dincolo de legendă, în Historia.Ro, luni 15 febr. 2016, online.^[1] La fel s-a întâmplat și după abdicarea lui Alexandru Ioan I, pe data de 11/23 febr. 1866, când familia Elenei Cuza i-a cerut acesteia să divorțeze. Motivul era că organizatorii loviturii de stat au vrut să-l surprindă pe Domnitor într-o postură nepotrivită, cu Prințesa Maria Obrenovici, amanta acestuia, act care să justifice atitudinea opoziției, precum și pe aceea a abdicării: ^[2]

Militarii din garda palatului au pătruns în dormitor și i-au cerut [Domnitorului, n.n.] să semneze. Maria Obrenovici a fost suprinsă dezbrăcată. I s-a cerut să se îmbrace și să părăsească încăperea printre șiruri de soldați întorși cu spatele ca să nu fie văzută în acea ținută…neprotocolară. Alături, într-o altă incăpere, Elena se găsea cu cei doi copiii ai Mariei Obrenovici și ai sotului ei. E un aspect curios și penibil al acelei nopți care micșorează tragedia momentului. Cuza a semnat actul abdicării pe spatele unuia dintre  ofiteri, Constantin Pillat – un protejat al său de altfel – întrucit nu exista o masă. A fost dus cu o trăsură în casa prefectului de București Constantin Ciocîrlan unde a rămas scurtă vreme, apoi dus la Cotroceni. A fost scos deLocotentența domnească, după trei zile, spre Brașov, de unde a luat drumul Vienei. Aici se reface triungul conjugal cu Maria Obrenovici și Elena doamna.

Doamna Elena a refuzat cererea familiei ei, de-a divorța de Domnul detronat, care, acum avea nevoie de ea, mai mult decât oricând. L-a urmat în exil, l-a îngrijit, iar după moartea acestuia, întâmplată în anul 1873 a revenit în România, stabilindu-se la Piatra Neamț, unde a trăit departe de tumultul politic de la București, însă în singurătate și sărăcie, continuând totuși să mai ajute săracii atunci și cu cât putea.

Dincolo de caracterul ei introvertit, de modestia și timiditatea, de care era stăpânită, se pune acum întrebarea care a fost atitudinea Țării, a poporului, a Casei Regale, a guvernelor și chiar a Bisericii, față de această Primă Doamnă a României. Revenim la impresia pe care o produce piatra de mormânt de la Solești. Mie îmi sugerează mai degrabă impresia că români nu știu să-și aprecieze și să-și respecte oamenii, nici pe timpul când sunt în viață și nici după moartea acestora. Este o mare deficiență în caracterul neamului nostru și aceasta nu depinde nici de religie sau de confesiunea de care țin, nici de starea socială sau culturală. La greco-catolici s-a întâmplat același lucru, dacă ne gândim doar la Mitropolitul Atanasie Anghel († 1713), întemeietorul Bisericii Unite, la Episcopul Inochentie Micu Klein, la membrii Școlii Ardelene etc.

Locul odihnei de veci al lui Alexandru Ioan I Cuza și al Doamnei Elena ar fi fost într-un Pantheon, similar celui din Paris sau Walhalla (Regensburg) sau la Sfânta Patriarhie, pentru că dacă nu erau ei, atunci nu se creea locul și scaunul domnesc nici pentru Dinastia de Hohenzollern-Sigmaringen, viitoarea Casă Regală Română, pe care o respect totuși, în ciuda unor omisiuni, de care a dat dovadă, chiar și în cazul Familiei Domnitoare de CUZA.

Elena Cuza,

17 iunie 1825 – 2 aprilie 1909

Doamna României

24 ian. 1859 – 11 fevr. 1866

Acest text se află pe lespedea mormântului comun cu al mamei sale [Ecaterina Rosetti] al primei Doamne a României, Elena Cuza, soția Domnitorului Alexandru Ioan I Cuza al României (1859-1866).

 

Abdicare,

„Noi, Alexandru Ioan I, conform dorinței națiunii întregi și angajamentului ce am luat la suirea pe Tron, depun astăzi,  11 / 23  februarie 1866, cârma guvernului în mâna unei Locotenențe Domnești și a Ministrului ales de popor“. ^[3]

Solești (Vaslui): curtea bisericii boierești Adormirea Maicii Domnului, de pe lângă conacul Familiei Rosetti, din Solești (azi în stare de ruină), cuMormântul comun al Doamnei Elena Cuza și al mamei sale [Ecaterina Rosetti]– detaliu. Conacul din Solești a fost construit de postelnicul Gheorghe Iordache Rosetti (1796-1846) și soția acestuia Ecaterina (Catinca) Sturdza [†1869], prin anii 1827, părinții Elenei Cuza, loc unde aceasta și-a petrecut copilăria, alături de sora ei Zoe și de frații lor Constantin, Theodor și Dumitru.

România în timpul domniei lui Alexandru Ioan I Cuza (1859-1866).

Luat din: https://ro.wikipedia.org/wiki/Alexandru_Ioan_Cuza

 

Literatură și surse de informație online:

1. http://www.istorie-pe-scurt.ro/elena-cuza-minunata-principesa/
2. http://www.muzeulcotroceni.ro/expo_trecut/2011/elenacuza.html

Conacul Cuza de la Ruginoasa are acoperisul de tabla mincat de rugina si daca va incepe sa ploua in el se va distruge tot interiorul.
Monumente istorice condamnate la disparitie in Vaslui

 

[1] Luat din: http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret/articol/elena-cuza-dincolo-legend

[2] Luat din: http://www.stelian-tanase.ro/abdicarea-si-amorurile-lui-cuza/

„Cuza a murit în exil la 15 mai 1873 la Heidelberg la numai 53 de ani. Maria Obrenovici s-a despărțit de Cuza in 1870. S-a aciuit la Curtea Imperială din Berlin pe lîngă Augusta soția kaiserului Wilhelm l. S-a sinucis la Dresda in 1876. Unii spun pentru că suferea de cancer, alții nu exclud un asasinat pe motiv de spionaj în favoarea Rusiei, deconspirat de Serviciul secret german. (Fișă de roman- Partida de vinătoare).”

Ibidem.

 

[3] Luat din: https://ro.wikipedia.org/wiki/Alexandru_Ioan_Cuza;

vezi și facsimilul cu actul de abdicare a lui Alexandru I Cuza: http://www.worldwideromania.com/2013/10/28/abdicarea-lui-cuza/;

Multumiri domnului Ioan Marin pentru material.

Comentarii

comentarii