VIDEO 73 de ani de la deportarea etnicilor germani din Banat in URSS

La fel ca în fiecare an, în luna ianuarie, Forumul Democrat al Germanilor din România-Filiala Caraș-Severin organizează evenimente de comemorare a etnicilor germani deportaţi de pe teritoriul României în lagărele de muncă din fosta URSS. Unul dintre momente s-a consumat la Reșița, la monumentul din Parcul Cărășana.
Potrivit preşedintelui Forumului Democratic al Germanilor din Caraş-Severin, Erwin Ţigla, „cei mai mulţi etnici germani din Banatul Montan au fost deportaţi până în Munţii Ural. Astăzi mai trăiesc în Caraş-Severin doar 29 de deportaţi sau născuţi în acea perioadă chiar acolo, departe de casă, 19 fiind din Reşiţa. Unii dintre ei nu mai sunt transportabili, fiind bolnavi şi bătrâni”.
În urmă cu 73 de ani, bărbaţi între 17 şi 45 de ani şi femei între 18 şi 30 de ani, apţi de muncă, de pe întreg teritoriul României, au fost luaţi din sânul familiei şi transportaţi în vagoane pentru transportul animalelor, până departe, pe teritoriul actualei Ucraine (zona Doneţk) şi al Rusiei (Munţii Ural).

Margareta Szivacsek, a fost una dintre persoanele deportate din Reșița. La vârsat de 17 ani a fost luată de la școală, împreună cu alți tineri și urcată în vagoane speciale pentru transportul vitelor și dusă în Siberia. Povestea ei ar putea fi transpusă cu mare succes într-un scenariu de film, pentru că mulți dintre noi abia dacă putem cu mintea să ne imaginăm clipele grele prin care acești oameni au fost nevoiți să treacă doar pentru că erau etnici germani. Deși viața nu i-a răpit zâmbetul de pe chip, doamna Margareta ne-a mărturisit că a ndurat foame, mâncarea fiind puțină și fără consistență. A muncit la -45 de grade, în iernile siberiene, iar dacă se îmbolnăveau nu primeau medicamente. Munca nu era deloc una potrivită unei tinere, muncind la târnăcop și în construcții. A ținut-o în viață doar gândul că într-o zi va putea pleca acasă și va avea șansă să-și revadă familia.

Ernest Ulrich este un alt supraviețuitor al deportării, care a avut tăria să-și aștearnă memoriile și experimentele dramatice trăite acolo, departe de casă și de cei dragi, într-o carte. Cu lacrimi în ochi bătrânul a mărturisit că nu va putea uita vreodată acei ani și că amintirile nu-l lasă să poată povesti în prea multe cuvinte cele trăite pe meleagurile dezumanizării. Din familia sa au fost deporați și sora și tatăl său. Sora sa a murit acolo fiind împușcată, iar tatăl a revenit acasă foarte slăbit și bolnav.

Eveline Zigller spune că „Mie mi-a povestit mama…eu nu ştiu cum a fost, că eu sunt născută chiar în Siberia, eram mică. Mama mi-a povestit că acolo, femeile, tinere și mai puțin tinere, dar în putere, munceau cot la cot cu bărbații. Munceau în mină, la preparație la cărbune sau peste tot unde era nevoie. Erau tinere iar viața își cere dreptul chiar dacă era foarte greu. Mai aveau şi ele legături. În fine, apăreau copiii, fără ca ele să fie căsătorite, iar atunci când trebuiau să plece şi să se întoarcă în România, le era ruşine, nu ştiau ce să spună…cum a apărut un copil fără ca ele să fie căsătorite…şi multe se întorceau în ţară fără copii. Îi luau rușii fiindcă se născuseră acolo. Eu am avut noroc. Mama nu a ţinut cont de nici o preconcepţie, nu a vrut în ruptul capului să se întoarcă în ţară fără mine. Problema era cu ruşii, care n-ar fi lăsat-o să mă ia cu ea, aşa că mama m-a strâns bine la piept, s-a îmbrăcat foarte gros şi nimeni nu a observat că femeia aceea are un copil lipit de ea, că sub un palton se ascund două suflete”. Elisabeta Schibick și sora ei, Krisc Josefina au fost luate dintre ai lor de la Doman. ,,Ne-am trezit cu rusșii și cu miliția la ușă în toiul nopții. Efectiv ne-au luat pe sus” spune mutter Eli. Au muncit în minele de pe Don și după cinci ani s-au întors acasă. Drame printre deportaţii în URSS au fost multe, unele sunt deja povestite, alte nu – şi sunt destule poveşti încă tăinuite – fiecare cu tragismul şi cu suferinţa ei, comunismul însă, în esenţa lui provocând mai multe suferinţe de cât bucurii, pe acolo pe unde a trecut. Drama acestor oameni deportaţi a plecat de la singurul fapt că erau de etnie germană. Asta era unica vină, pentru că, la nivel decizional, liderii comunişti considerau că „Dacă antifasciştii sunt comunişti, atunci anticomuniştii sunt fascişti”. De aceea, aceşti nemţi, care erau în mare parte şi foarte pricepuți ingineri și maiștrii din uzinele reșițene, au fost duşi în URSS pentru ca ruşii să fure de la ei secretele economiei şi tehnicii germane.

Munceam din greu şi fără mâncare

„Munceam foarte mult şi de mâncare nu primeam decât o supă din varză fiartă cu apă şi orez care, de fapt, era arpacaş. Din când în când ne mai dădeau şi cartofi copţi, în coajă. Asta era mâncarea noastră zilnică. În rest muncă, multă muncă şi grea. Dar cei de acolo, băştinaşii, nici atât nu aveau, era o sărăcie lucie. Și cu toate acestea, ne mai ajutau și ei cu ce puteau” spune Elisabeta Schibick. ,,Îmi amintesc că într-o zi de Crăciun, s-a defectat fabrica, a căzut alimentarea cu curent. Și noi toţi eram extrem de bucuroşi că de Crăciun n-o să mai muncim aşa de mult şi de greu. Sigur, nu am fost lăsaţi să stăm, dar am muncit mai uşor şi mai puţin, şi toţi eram extrem de fericiţi. Am pus bucățele de material din cămașa mea pe un spin și acela a fost pomul nostru de Crăciun. Seara, în liniștea și gerul din baracă, de undeva dintr-un colț, cineva a început să cânte ,,Stille Nacht- Heilige Nacht”. O altă voce a preluat cântecul, apoi o alta și tot așa până ce tot dormitorul cânta la unison. De peste gardurile de sârmă ghimpată, ne-au răspuns bărbații. Și ei cântau colinda sfântă. Soldații ruși nu au schițat nici măcar un gest de a ne opri. Apoi, peste lagărul închețat s-a așezat liniștea. De atunci, parcă niciodată nu a mai sunat așa frumos acest colind” mai spune Mutti Eli.

Anna Wisst, o altă nemțoaiacă care s-a întors din lagăr are acum stră-strănepoţi. Este bucuroasă că s-a putut întoarce la ai săi. ,,Din nefericire, mama a a rămas acolo, în pământul înghețat al stepei pentru veci” spune cu vocea tremurândă bătrâna.
„Mă bucur foarte mult că în fiecare an cineva se gândeşte la toţi cei care au murit, că se adună, că spun o rugăciune pentru sufletul lor, că nu sunt uitaţi. Eu am luat nepoţica cu mine…ştiţi, sunt la o vârstă, dar tare aş vrea ca şi peste 10 sau 20 de ani, rudele, nepoţii noştri să se mai adune şi să se roage pentru cei duşi de tot…e tot ce mai putem face pentru ei. Dacă n-au avut linişte aici pe pământ, măcar acolo în Cer să aibă parte de ea…“ mai spune bătrâna cu ochii umezi şi obrajii uzi de la lacrimi.

Ultimii deportaţi s-au întors acasă abia la sfârșit de decembrie 1949, după cinci ani de muncă depusă pentru „reconstrucţia” statului sovietic. ,,Eu nu am nimic cu timpul, dar nu știu ce are el cu mine. Mă îmbătrânește și mă gârbovește, dar nu ma lasă să uit” spune o bătrână îmbrăcată elegant în maro. ,,Așa ceva nu se poate uita, mai ales că nu am avut nici o vină” mai spune ea în timp ce așează pe marmura neagră un buchet de flori. ,,Sunt pentru mama și sora mea. Ele nu s-au mai întors din Rusia” mai spune bătrâna cu glasul abia șoptit.

Comments

comments

Powered by Facebook Comments