VIDEO Drame spuse și retrăite de către deportații banateni în fosta URSS

Dramele deportaților în fosta URSS nu vor putea fi uitate, ele rămân vii în sufletele celor care au trăit cele mai crude experiențe. Nu puțini au fost cei care și-au pierdut viața acolo, departe de casă și de ai lor. Pentru sufletele acestora s-au făcut astăzi rugăciuni cu prilejul comemorării a 72 de ani de la începerea deportării etnicilor germani. Pe lângă rugăciunile rostite la Biserica romano-catolica „Maria Zapezii”, Resita, un recviem pentru victimele deportarii, la Monumentul Deportatilor (parcul „Carasana”) au fost comemorate victimele deportării prin rugăciuni si depuneri de coroane de flori.

În urma cu 72 de ani, bărbați între 17 si 45 de ani și femei între 18 si 30 de ani, apți și apte de muncă, de pe întreg teritoriul României au fost luați de lângă familie și transportați, în vagoane pentru transportul animalelor, până departe.

De aceste clipe își amintește și Margareta Szivacsek, una dintre persoanele deportate din Reșița și care în prezent are 90 de ani. Femeia își amintește cum la vârsat de 17 ani a fost luată de la școală, împreună cu alți tineri și urcată în vagoane speciale pentru transportul vitelor și dusă în Siberia. Povestea ei ar putea fi transpusă cu mare succes într-un scenariu de film, pentru că mulți dintre noi abia dacă putem cu mintea să ne imaginăm clipele grele prin care acești oameni au fost nevoiți să treacă doar pentru că erau etnici germani. Deși viața nu i-a răpit zâmbetul de pe chip, doamna Margareta ne-a mărturisit că a ndurat foame, mâncarea fiind puțină și fără consistență. A muncit la -45 de grade, în iernile siberiene, iar dacă se îmbolnăveau nu primeau medicamente. Munca nu era deloc una potrivită unei tinere, muncind la târnăcop și în construcții. A ținut-o în viață doar gândul că într-o zi va putea pleca acasă și va avea șansă să-și revadă familia.

Ernest Ulrich este un alt supraviețuitor al deportării, care a avut tăria să-și aștearnă memoriile și experimentele dramatice trăite acolo, departe de casă și de cei dragi, într-o carte. Cu lacrimi în ochi bătrânul a mărturisit că nu va putea uita vreodată acei ani și că amintirile nu-l lasă să poată povesti în prea multe cuvinte cele trăite pe meleagurile dezumanizării. Din familia sa au fost deporați și sora și tatăl său. Sora sa a murit acolo fiind împușcată, iar tatăl a revenit acasă foarte slăbit și bolnav.

Ultimii deportați s-au întors acasă abia la sfârșitul lunii decembrie 1949, după cinci ani de muncă depusă pentru „reconstrucția” statului sovietic.

Comentarii

comentarii