SULEYMAN MAGNIFICUL revine la TV; Cine a fost iată el și când reîncepe serialul la Kanal D
Serialul Suleyman Magnificul va reveni pe micile ecrane ale românilor, cu seria a treia, după o pauză de aproape o lună.Suleyman Magnificul – Sub domnia iubirii- a devenit unul dintre cele mai populare seriale TV.
Postul turcilor de la Dogan va difuza primul episod din acest an pe 11 februarie. Începând din 11 februarie, Suleyman va fi difuzat de Kanal D în fiecare marți seară.
Episoadele care încep pe Kanal D continuă seria a treia a producției, care a început la sfârșitul anului trecut. Din această serie mai sunt de difuzat 20 de episoade.
Suleyman Magnificul, între istoria ca telenovelă și istoria ca adevăr
În ultima perioadă putem observa popularizarea unui subiect până nu demult mai puţin cunoscut publicului larg românesc. Este vorba despre viaţa şi domnia lui Soliman I, al zecelea sultan al Imperiului Otoman.
Popularitatea personajului survine pe fondul difuzării de către televiziunea Kanal D a serialului tradus în limba română cu numele de „Suleyman Magnificul, sub domnia iubirii”. Interesant este faptul că serialul, cu mare priză la publicul românesc, s-a bucurat de popularitate în zone cu o bogată moştenire otomană.
Pe lângă Turcia şi România, putem menţiona difuzarea serialului în ţări precum: Algeria, Azerbaidjian, Bosnia-Herzegovina, Bulgaria, Croaţia, Cipru, Egipt, Georgia, Ucraina, Ungaria, Iran, Irak, Iordania, Liban, Macedonia, Moldova, Palestina, Rusia, Serbia, Siria, Tunisia.
În cazul României, remarcabilă este o explozie a informaţiei despre personaj. Dorinţa de informare a românilor pe acest subiect a dus la o reeditare a cărţii lui Vintilă Corbul Roxelana şi Soliman. Interesant este şi sfârşitul unei căsnicii în oraşul Alba Iulia, din cauza dependenţei soţiei faţă de serial. Nu a fost surprinzătoare nici apariţia unei manele la modă în cotidianul românesc de tip mahala.
Cum a fost sultanul Suleyman, dincolo de legende şi închipuiri
Süleyman I, supranumit Kânûnî („Legislatorul”), cunoscut în lumea creştină ca Soliman „Magnificul”, a fost unul dintre puţinii sultani otomani care a urcat pe tron fără vărsare de sânge, fiind unicul fiu supravieţuitor al lui Selim I. Domnia sa impresionantă (1520-1566) a marcat apogeul Imperiului Otoman.
Soliman a fost atât beneficiarul cuceririlor străluciţilor săi înaintaşi, cât şi artizanul celui mai puternic stat din lume, în secolul al XVI-lea stăpânind teritorii însemnate pe trei continente. Sub conducerea măreţului sultan, Imperiul Otoman a atins extinderea teritorială maximă (cuceririle ulterioare nu vor fi decât efemere sau minore, precum Creta şi Cipru) şi s-a transformat într-un succesor veritabil al statului Bizantin; dar nu al vestigiului cucerit de Mahomed al II-lea, ci al Imperiului Roman de Răsărit de la apogeul său1
Deşi nu-l priveau cu ochi buni pe monarhul păgân, care înspăimânta Europa creştină, cărturarii contemporani europeni erau unanimi în a-i recunoaşte măreţia. Aceştia nu au uitat să amintească de unele cruzimi ale sale (uciderea a doi dintre fii săi, în numele raţiunii de stat) sau să înflorească anumite slăbiciuni ale suveranului otoman (o prea mare supunere faţă de favoritul său din tinereţe, Ibrâhîm Paşa, ulterior faţă de Roxelana, o frumoasă sclavă pe care a luat-o de soţie). Însă aceste aspecte negative nu au umbrit grandoarea sultanului.
Aspectul său fizic impunător (înalt şi slab, ochii mari şi negri, fruntea înaltă şi nasul acvilin) era dublat de o personalitate pe măsură. Soliman avea reputaţia unui bărbat înţelept, virtuos, de o înălţime morală ieşită din comun, cu un caracter ferm, foarte bine educat şi preocupat de religie, iar pe măsură ce înainta în vârstă a devenit foarte auster – cu câţiva ani înainte de moartea sa a poruncit înlocuirea veselei din argint la palat cu una din lut.
Cucerirea Ungariei şi asediul Vienei
În timp ce Soliman urca pe tronul Imperiului Otoman, Europa era sfâşiată de lupta dintre cei mai puternici monarhi din lumea creştină. Carol V de Habsburg şi Francisc I, regele Franţei, candidau pentru coroana Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germană. Principii electori au considerat că împăratul cel mai potrivit este Carol V (Quintul). Însă alegerea făcută de aceştia nu a adus pacea în inima Europei creştine.
Schimbările aduse de Soliman în Ţările Române
La începutul domniei lui Soliman, Ţara Românească şi Moldova erau tributare Porţii Otomane, care deţinea la nord de Dunăre mai multe puncte strategice, Turnu, Giurgiu, Brăila, Chilia, Cetatea Albă, menite a asigura un control strâns asupra conducătorilor acestor state. Cu toate acestea, voievozi curajoşi nu au ezitat să înfrunte cu arma în mână colosul otoman. Însă eroismul acestora nu a reuşit împiedice transformarea Ţărilor Române în state vasale Imperiului Otoman.
Domnul Moldovei, Ştefăniţă Vodă, a refuzat să participe la campania sultanului din Ungaria în 1521, care avea să se se încheie cu ocuparea Belgradului. Mai mult, voievodul moldovean a masacrat 4.000 de turci care au participat la o campanie de jaf în Polonia. Soliman era perfect conştient de politica lui Ştefăniţă, dar a amânat pedepsirea acestuia, ocupat fiind cu alte probleme mai importante.
Nici în Ţara Românească nu se petreceau lucruri care să fie pe placul sultanului. Paşa de la Nicopole, Mehmed-beg, despre care se spunea că ar fi un descendent al Basarabeştilor, trecut la islamism, dorea să ocupe tronul Ţării Româneşti, ceea ce echivala cu transformarea acesteia în paşalâc. Însă ambiţiile lui s-au ciocnit de rezistenţa dârză a voievodului Radu de la Afumaţi, reprezentantul familiei Drăculeştilor. Iniţial Mehmed-beg câştigase sprijinul Craioveştilor, prefăcându-se că-l susţine pe candidatul acestora pentru tron, pe Teodosie, fiul minor al lui Neagoe Basarab. Însă, speriaţi de transformarea ţării în paşalâc, chiar şi Craioveştii trec de partea lui Radu, care este proclamat domn.
Beneficiind de sprijinul boierilor, Radu reuşeşte să organizeze rezistenţa şi îl învinge pe Mehmed-beg la Gubavi, în ianuarie 1521. Deşi înfrânt şi alungat înapoi peste Dunăre, paşa nu se dă bătut, revine cu forţe proaspete şi urmează o serie de lupte care se întind aproape pe tot parcursul anului 1521. Radu de la Afumaţi obţine însă victoria decisivă în luna octombrie, curmând aspiraţiile lui Mehmed-beg.
Se pare că Soliman nu aproba iniţiativele lui Mehmed-beg, care manifesta prea multă independenţă. Poate că aceasta este explicaţia faptului că sultanul i-a acordat oficial tronul lui Radu de la Afumaţi, în 1525. Voievodul muntean s-a prezentat personal în faţa sultanului, deşi anterior ridicase sabia împotriva otomanilor, şi a primit steagul de domnie. Radu de la Afumaţi a fost ucis chiar de boierii din familia Drăculeştilor, înfuriaţi că acesta se apropiase prea mult de Craioveşti prin căsătoria cu Ruxandra, una dintre fiicele lui Neagoe Basarab. După moartea lui, pe tronul Ţării Româneşti au urmat o serie de voievozi slabi, fapt ce i-a oferit lui Soliman posibilitatea de a se amesteca din ce în ce mai făţiş în treburile ţării.
Cum intră definitiv Moldova în aria de influenţă otomană
În anul 1527, Ştefăniţă Vodă moare otrăvit, iar Soliman acceptă acceptă ca scaunul Moldovei să-i revină fiului nelegitim al lui Ştefan cel Mare, Petru Rareş, considerând că acesta va duce o politică mai favorabilă intereselor otomanilor. Însă noul domnitor îl va nemulţumi şi mai mult pe sultan. Profitând de prăbuşirea Ungariei, în urma bătăliei de la Mohács, Petru Rareş va extinde influenţa Moldovei în Transilvania. În plus, voievodul moldovean a atacat Polonia, încercând să ocupe Pocuţia, a contribuit la uciderea trimisului sultanului în Transilvania, aventurierul veneţian Aloisio Gritti, şi a încercat constituirea unei coaliţii antiotomane cu Ferdinand de Habsburg.
Toate aceste acţiuni au stârnit furia sultanului, care a plănuit o expediţie împotriva Moldovei încă din 1536. Planurile lui Soliman se vor concretiza doi ani mai târziu. În 1538, sultanul invadează Moldova, în fruntea a circa 200.000 de oameni, printre care se numărau şi 3.000 de oşteni valahi, trimişi de domnitorul Radu Paisie. Această uriaşă armată otomană a făcut joncţiune cu trupele tătare, conduse de hanul Sahib Ghiray, în apropriere de Iaşi. În acest timp, Petru a reuşit să încheie pace cu polonezii şi s-a pregătit de luptă între dealurile împădurite de la Dracşani, de lângă Botoşani. Deşi voievodul moldovean dispunea de o forţă considerabilă, având în vedere resursele ţării (aproximativ 70.000 de soldaţi), bătălia decisivă nu a mai avut loc, din cauza trădării marilor boieri.
Petru Rareş este nevoit să fugă, iar Soliman îl învesteşte cu însemnele domniei pe Ştefan, denumit mai târziu Lăcustă, acesta fiind primul domnitor al Moldovei numit direct de turci. În plus, o parte din sudul ţării (câmpia Bugeacului) este ocupată de tătari, iar cetatea Tighina este transformată în raia.
Chiar dacă a fost numit direct de sultan, nici Ştefan Lăcustă nu s-a dovedit un supus fidel. El s-a răzvrătit şi a ucis garnizoana otomană lăsată la Suceava, iar succesorul acestuia, Alexandru Cornea, a atacat raialele de la Cetatea Albă, Chilia şi Tighina. Îngrijorat de situaţia din Moldova, Soliman îi dă domnia lui Petru Rareş, în schimbul unui tribut mai mare. Însoţit de o oaste otomană, Petru Rareş îl învinge pe Alexandru, în confruntarea care a a avut loc la Galaţi, în februarie 1541, şi se reîntoarce pe tron7.
Practic, după campania lui Soliman, Moldova va rămâne aservită Porţii timp de câteva secole. În schimb, soarta Transilvaniei s-a dovedit ceva mai bună. După transformarea Ungariei în paşalâc, Transilvania a devenit principat autonom, sub suzeranitatea Porţii. În fruntea ţării era un principe ales de Dietă şi confirmat de sultan. Datorită poziţiei geografice, Transilvania s-a aflat mai puţin sub controlul otomanilor, în comparaţie cu Ţara Românească sau Moldova. Principatul a reuşit să-şi menţină autonomia chiar şi după ce Banatul a fost transformat în paşalâc, în 1552.
historia.ro