VIDEO Drame româneşti, în suflete germane, pe pământ rusesc – la Reşiţa, comemorarea victimelor deportării în Rusia
În aceste zile se împlinesc 70 de ani de la începerea deportării germanilor din Banat în fosta Uniune Sovietică. Cu acest prilej, așa cum este normal, în municipiul Reşiţa, au loc mai multe manifestări comemorative cu participarea deportaţilor din judeţele Caraş-Severin, Timiș şi Hunedoara.
La această dată, în Caraş Severin, mai trăiesc aproximativ 30 de persoane din cele 7000 care au fost smulse de lângă ai lor. Toţi au vârsta de peste 80 de ani. Totul s-ar putea rezuma la câteva cuvinte dacă ar fi să rezumăm: Drame româneşti, în suflete germane, pe pământ rusesc.
Eveline Zigller spune că „Mie mi-a povestit mama…eu nu ştiu cum a fost, că eu sunt născută chiar în Siberia, eram mică. Mama mi-a povestit că acolo, femeile, tinere și mai puțin tinere, dar în putere, munceau cot la cot cu bărbații. Munceau în mină, la preparație la cărbune sau peste tot unde era nevoie. Erau tinere iar viața își cere dreptul chiar dacă era foarte greu. Mai aveau şi ele legături. În fine, apăreau copiii, fără ca ele să fie căsătorite, iar atunci când trebuiau să plece şi să se întoarcă în România, le era ruşine, nu ştiau ce să spună…cum a apărut un copil fără ca ele să fie căsătorite…şi multe se întorceau în ţară fără copii. Îi luau rușii fiindcă se născuseră acolo. Eu am avut noroc. Mama nu a ţinut cont de nici o preconcepţie, nu a vrut în ruptul capului să se întoarcă în ţară fără mine. Problema era cu ruşii, care n-ar fi lăsat-o să mă ia cu ea, aşa că mama m-a strâns bine la piept, s-a îmbrăcat foarte gros şi nimeni nu a observat că femeia aceea are un copil lipit de ea, că sub un palton se ascund două suflete”. Elisabeta Schibick și sora ei, Krisc Josefina au fost luate dintre ai lor de la Doman. ,,Ne-am trezit cu rusșii și cu miliția la ușă în toiul nopții. Efectiv ne-au luat pe sus” spune mutter Eli. Au muncit în minele de pe Don și după cinci ani s-au întors acasă. Drame printre deportaţii în URSS au fost multe, unele sunt deja povestite, alte nu – şi sunt destule poveşti încă tăinuite – fiecare cu tragismul şi cu suferinţa ei, comunismul însă, în esenţa lui provocând mai multe suferinţe de cât bucurii, pe acolo pe unde a trecut. Drama acestor oameni deportaţi a plecat de la singurul fapt că erau de etnie germană. Asta era unica vină, pentru că, la nivel decizional, liderii comunişti considerau că „Dacă antifasciştii sunt comunişti, atunci anticomuniştii sunt fascişti”. De aceea, aceşti nemţi, care erau în mare parte şi foarte pricepuți ingineri și maiștrii din uzinele reșițene, au fost duşi în URSS pentru ca ruşii să fure de la ei secretele economiei şi tehnicii germane.
,,În urmă cu 65 de ani foarte mulţi bărbaţi de până la 45 de ani şi fete, cu vârste între 18 şi 30 de ani, apţi de muncă, adică sănătoşi, din întreaga ţară, au fost luaţi de la casele lor, unii chiar de lângă soţie şi copii, şi transportaţi în vagoane pentru transportul animalelor. Au fost duși până în Munţii Ural sau pe Don. Nu puţini au fost aceia care şi-au pierdut viaţa acolo datorită condiţiilor grele şi vitrege în care munceau” spune Erwin Tzigla, președintele Forumului German din Caraș Severin. ,,După cinci ani de muncă pentru reconstrucţia Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice, în 1949, o mică parte dintre cei deportaţi s-au reîntors în ţară. Se pare că au fost deportaţi peste 75.000 de etnici germani, din care 10.000 nu s-au mai întors de acolo, murind în Rusia. Din judeţul Caraş Severin au fost deportaţi un număr de aproximativ 10.000 de etnici nemţi, dintre care aproape 160 mai trăiesc şi acum, aproape jumătate dintre ei locuind chiar în Reşiţa” mai spune Tzigla.
Munceam din greu şi fără mâncare
„Munceam foarte mult şi de mâncare nu primeam decât o supă din varză fiartă cu apă şi orez care, de fapt, era arpacaş. Din când în când ne mai dădeau şi cartofi copţi, în coajă. Asta era mâncarea noastră zilnică. În rest muncă, multă muncă şi grea. Dar cei de acolo, băştinaşii, nici atât nu aveau, era o sărăcie lucie. Și cu toate acestea, ne mai ajutau și ei cu ce puteau” spune Elisabeta Schibick. ,,Îmi amintesc că într-o zi de Crăciun, s-a defectat fabrica, a căzut alimentarea cu curent. Și noi toţi eram extrem de bucuroşi că de Crăciun n-o să mai muncim aşa de mult şi de greu. Sigur, nu am fost lăsaţi să stăm, dar am muncit mai uşor şi mai puţin, şi toţi eram extrem de fericiţi. Am pus bucățele de material din cămașa mea pe un spin și acela a fost pomul nostru de Crăciun. Seara, în liniștea și gerul din baracă, de undeva dintr-un colț, cineva a început să cânte ,,Stille Nacht- Heilige Nacht”. O altă voce a preluat cântecul, apoi o alta și tot așa până ce tot dormitorul cânta la unison. De peste gardurile de sârmă ghimpată, ne-au răspuns bărbații. Și ei cântau colinda sfântă. Soldații ruși nu au schițat nici măcar un gest de a ne opri. Apoi, peste lagărul închețat s-a așezat liniștea. De atunci, parcă niciodată nu a mai sunat așa frumos acest colind” mai spune Mutti Eli.
Anna Wisst, o altă nemțoaiacă care s-a întors din lagăr are acum stră-strănepoţi. Este bucuroasă că s-a putut întoarce la ai săi. ,,Din nefericire, mama a a rămas acolo, în pământul înghețat al stepei pentru veci” spune cu vocea tremurândă bătrâna.
„Mă bucur foarte mult că în fiecare an cineva se gândeşte la toţi cei care au murit, că se adună, că spun o rugăciune pentru sufletul lor, că nu sunt uitaţi. Eu am luat nepoţica cu mine…ştiţi, sunt la o vârstă, dar tare aş vrea ca şi peste 10 sau 20 de ani, rudele, nepoţii noştri să se mai adune şi să se roage pentru cei duşi de tot…e tot ce mai putem face pentru ei. Dacă n-au avut linişte aici pe pământ, măcar acolo în Cer să aibă parte de ea…“ mai spune bătrâna cu ochii umezi şi obrajii uzi de la lacrimi.
Comemorarea victimelor Deportării în URSS, a fost organizată de către Forumul Democrat al Germanilor din Caraş Severin şi Asociaţia Foştilor Deportaţi în URSS, însă şi în spatele acestei acţiuni, ca şi în spatele multora dintre altele asemenea, s-a aflat Erwin Josef Ţigla, preşedintele Forumului Democrat al Germanilor din Caraş Severin. Un om aproape de românii etnici nemţi din Banatul Montan, de ceea ce doresc, care ştie să-i asculte şi apoi să înfăptuiască ceea ce sufletul acelora le cere.
Pe măsură ce timpul trece, aceşti deportaţi sunt tot mai puțini și dacă nu s-ar organiza asemenea manifestări, cu siguranță că ar fi și uitați. Anul acesta, în cele trei zile de comemorare, s-au adunat peste 500 de persoane, nu numai din Caraş Severin, ci şi din Timiş, Hunedoara sau Mehedinţi. Cu toţii s-au rugat la biserica „Maria Zăpezii“ din Reşiţa şi au depus coroane de flori la Monumentul Deportaţilor în URSS din Parcul „Cărăşana“ al Reşiţei. Ochii obosiți și din care timpul a șters lucirea tinereții, au licărit o clipă în lumina lumânării, în lumina jertfei de aducere aminte. Și atunci, o lacrimă de aducere aminte și de jale pentru acei ani petrecuți în condiții inimaginabile azi, și-a făcut loc printre cutele săpate de vreme pe obrazul bătrânilor.
,,Eu nu am nimic cu timpul, dar nu știu ce are el cu mine. Mă îmbătrânește și mă gârbovește, dar nu ma lasă să uit” spune o bătrână îmbrăcată elegant în maro. ,,Așa ceva nu se poate uita, mai ales că nu am avut nici o vină” mai spune ea în timp ce așează pe marmura neagră un buchet de flori. ,,Sunt pentru mama și sora mea. Ele nu s-au mai întors din Rusia” mai spune bătrâna cu glasul abia șoptit.
[youtube id=”d32WNVIse0c”]
