Info CS
Există prin cimitire morminte la care parcă nu mai ajunge nimeni. O cruce înclinată, un nume pe care abia îl mai poți citi, iarbă crescută peste locul unde, cândva, niște oameni au plâns și au promis că nu vor uita niciodată.
Te oprești și te întrebi cine o fi fost omul acela. Ce glas avea, cum râdea, pe cine a iubit. Dacă l-a așteptat cineva seara cu masa pusă. Dacă a avut copii pentru care s-a întors obosit de la muncă, dar a mai găsit putere să repare ceva prin casă, să asculte o supărare, să spună: „Lasă, că rezolvăm noi.”
Sub pământul acela a încăput o viață întreagă. La suprafață, uneori, n-a mai rămas nimeni care s-o povestească.
Și totuși, înainte să judecăm, ar trebui să ne plecăm puțin capul. Nu știm povestea fiecărei cruci. Poate cei care veneau au ajuns, la rândul lor, sub alte cruci. Poate sunt departe, bolnavi, neputincioși. Sunt oameni care își îngrijesc morții cu mâinile și oameni care îi poartă, de la mii de kilometri, în fiecare rugăciune. Dorul nu se măsoară în marmură, iar iubirea nu încape într-o socoteală de flori.
Dar există și o uitare care începe cu mult înainte de cimitir.
Începe când telefonul sună numai dacă mai este ceva de cerut. Când întrebarea „Ce mai faci?” ține loc de introducere pentru „Am nevoie de…”. Când un părinte ajunge să-și ascundă durerile, fiindcă a înțeles că ai lui au răbdare să-l asculte doar cât le poate fi de folos.
Câtă singurătate trebuie să încapă într-un om ca să se bucure că este căutat, chiar și atunci când știe de ce…
Apoi vine ziua plecării. În casă încă îi sunt papucii lângă pat. Pe un scaun a rămas o haină, în bucătărie o cană, iar cei rămași încep să întrebe de acte. Lacrimile nici nu s-au uscat bine și se caută chei, se deschid sertare, se măsoară camere. Se ridică glasul pentru o palmă de pământ, de parcă omul acela ar fi muncit o viață ca să lase în urma lui un motiv de dușmănie.
Fiecare își amintește ce i s-a promis. Mai puțini își amintesc ce au promis ei.
„O să vin mai des.”
„Te sun mâine.”
„La anul stăm mai mult împreună.”
Și cât de încăpător era acel „la anul”, până când omul n-a mai avut nici măcar o zi.
După împărțeală, viața își vede de drum. Casa primește altă mobilă, pământul alt proprietar, banii alte întrebuințări. Iar omul din ale cărui dimineți nedormite s-au adunat toate acestea rămâne undeva, la marginea preocupărilor celor pentru care s-a ostenit.
De aceea, cât încă ne mai răspunde cineva din prag, să intrăm. Să ne așezăm puțin, fără să cerem nimic. Să avem răbdare cu o poveste auzită de zece ori, cu o întrebare repetată, cu mersul încet al unui om care odinioară alerga pentru noi. Să-l lăsăm să simtă că prezența lui ne bucură.
Iar pentru cei plecați, să păstrăm un loc în faptele noastre. Să le rostim numele copiilor, să ducem mai departe un obicei frumos, să îndreptăm, pe cât putem, ceva din ce i-a durut. Când ajungem la mormânt, să smulgem iarba, să aprindem o lumânare și să rămânem câteva clipe. Atât de puțin ne cer acum niște oameni care, cândva, ne-au dat cât au putut.
Și poate că întrebarea pe care ar trebui s-o luăm cu noi din cimitir este aceasta:
Dacă mâine n-ar mai avea nimic să ne lase, cât de des le-am mai deschide ușa astăzi?
